Atunci cînd am pășit pentru prima dată într-o redacție de ziar – era la cîteva zile după mineriada din iunie ’90 –, am fost șocat să întîlnesc acolo cîțiva ziariști de pe vremea lui Ceaușescu. Eram un tînăr de 20 de ani, cu plete și cu vise mari, mirat de faptul că valul anticomunist nu-i măturase încă pe toți.

Ziarul în cauză, fost organ al partidului pînă în decembrie ’89, trecuse de mult de partea Opoziției și critica virulent regimul Iliescu. Dar vechii tovarăși din presa comunistă nu dispăruseră. Unii se retrăseseră pe poziții tehnice, lucrau ca secretari de redacție, alții scriau despre cultură sau despre agricultură, încercau să se țină cît mai departe de agitata viață politică a fragedei noastre democrații.

Noi, ceilalți, proaspăt angajați de un șef care avea la activ oarece acte de disidență, ne uitam la ei ca la niște exponate vii. Și, din cînd în cînd, îi provocam să ne spună cum se făcea „presă“ înainte. Cei mai mulți ocoleau întrebarea, răspunzînd cu o glumă despre vreo greșeală de corectură trecută pe sub nasul cenzurii. Nimic despre articolele de fond publicate cu prilejul celui de-al nu știu cîtelea congres, nimic despre răul pe care-l slujiseră pînă mai ieri, nimic despre compromisurile și lașitățile lor.

Într-o noapte eram de serviciu („cap limpede“) și unul dintre ei a simțit nevoia să mi se spovedească din senin. „Ce-am făcut noi, dragă Sabin, n-a fost presă, a fost propagandă. Să nu le pui niciodată în aceeași oală. Sînt atît de diferite, ca adevărul de minciună.“

De ce vă povestesc asta? Pentru că unii se grăbesc să condamne inițiativa noastră de a-i boicota pe politicienii care pretind că sînt de partea moralității, dar se complac să apară în cloaca televizată de la Antena 3. Post specializat în linșaj și manipulare, folosit ca măciucă politică de un securist și pușcăriaș ca Dan Voiculescu.

Și ce dacă? Politicienii trebuie să se adreseze întregului electorat, mergînd la toate televiziunile, țipă adepții Realpolitik-ului de Dîmbovița! Jurnaliștii nu sînt decît niște „instrumente de comunicare în masă“, adaugă Dan Barna, liderul USR. O formațiune care militează, culmea, pentru „oameni noi“ și „fără penali“.

Sînteți „puriști“, sar să ne reproșeze colegii de breaslă. Ca Teodor Tiță, de pildă, care scrie în Dilema veche că „e irelevant locul în care se întîmplă dialogul“.

Trec peste detaliul că postul cu pricina nu mai are de mult decît o influență mediocră. Ca dovadă stă chiar rezultatul ultimelor alegeri. Trec și peste faptul că locul are, ca și anturajul, însemnătatea lui. Închipuiți-vi-l pe Corneliu Coposu acordînd un interviu fițuicii România Mare! Sau pe Iuliu Maniu vizitînd redacția Scînteii!

Dar cea mai mare hibă în ra-țio-namentul criticilor noștri e însăși premisa falsă de la care pleacă. Și anume că Antena 3 e „o televiziune ca oricare alta“. Nu este. Sau este tot atît cît erau și Scînteia și România Mare niște ziare ca oricare altele. La Antena 3 se face propagandă, nu presă. Iar diferența dintre ele, așa cum îmi explica în urmă cu 29 de ani un ziarist comunist într-un acces de pocăință, este ca de la minciună la adevăr. 

Sabin Orcan este director al revistei Newsweek România.