„Pînă acum au zburdat, au postat, noi nu ne-am ocupat de ei. O să vorbim despre cîţi masoni sînt în acel partid, cîţi securişti, ce afaceri se învîrt. Începînd de astăzi o să ne ocupăm de ei.“

„Masonii“ din fraza de mai sus sînt, de fapt, pesediști. Pesediști care, plictisiți, exasperați sau speriați, au părăsit partidul pentru Pro România, acel PSD bis înființat de Victor Ponta. Faptul că Liviu Dragnea nu îi iubește foarte mult nu e cine știe ce surpriză. Asta nu înseamnă însă că discursul cu iz fascistoid rostit de șeful PSD la Reșița trebuie ignorat.

A fost primul speech cu ochii spre alegerile prezidențiale, au spus unii analiști politici. Anterior, diverși membri de partid mai trimiseseră omagii către lider sub forma „șefu’ e candidatul nostru“.

Realist, dl Dragnea are tot atîtea șanse de a fi președintele României în urma unor alegeri libere cîte are și Remus Cernea. Dacă nu vă amintiți cine e Cernea, nu consumați degeaba carbon căutîndu-l pe Google. E irelevant.

Întrebați, într-un sondaj IMAS-Europa FM, pe cine preferă la alegerile prezidențiale, alegătorii PSD, Pro România și ALDE au răspuns în această ordine: Călin Popescu Tăriceanu (30,5), Victor Ponta (26,5), Gabriela Firea (18,1), Liviu Dragnea (12,7). Concluzia simplă e că nici pesediștii hardcore nu au încredere în „președintele“ Liviu Dragnea. Discuția pe subiectul ăsta e, deocamdată, închisă.

Discursurile de zilele astea au cu totul alt scop decît prezidențialele. O reîmprospătare a narațiunii de partid pe cîteva coordonate noi dintre care cea mai importantă e rezistența în fața unei presupuse conspirații care îi reunește într-o salată aiuristică pe Klaus Iohannis, Victor Ponta, niște „securiști“, cîțiva „masoni“ asezonați cu străini și „derbedei de prin ministere“.

Toți ăștia conspiră împotriva bunului domn Dragnea și a cercului său de indivizi bine intenționați care vor o Românie demnă și prosperă, dar se împiedică de forțele întunericului.

Din poziția de „Conducător“, controlînd aproape în întregime statul, șeful PSD vrea să fie crezut atunci cînd spune că nu are puterea. Văzut din afară, raționamentul pare ridicol. Dinăuntru însă, de la nivelul militantului de partid, al dependentului de favoruri și al burgheziei bugetare, ideile astea au o oarecare coerență. Dispariția politică a lui Liviu Dragnea ar duce la prăbușirea piramidei pe care și-a construit-o și, inevitabil, la pierderea unor privilegii pentru cei care au investit într-o asemenea construcție. Solidaritatea trebuie construită. Unitatea în victimizare e obligatorie.

Felul în care e mobilizat activul de partid, al oricărui partid, ar trebui să fie secundar în dezbaterea publică. Nu însă și cînd discursurile difuzate la TV o iau pe panta conspiraționistă și angajează statul român într-o bătălie cu inamici închipuiți, extrași dintr-un punctaj care pare născut din încrucișarea unui conspect neglijent de literatură de extremă dreapta cu fanteziile unui adolescent cu prea mult timp liber în vremea Internetului ieftin.

Ascultîndu-l pe Liviu Dragnea, m-am întrebat cît timp mai trece pînă cînd apar și acuzațiile de „cosmopolitism“ la adresa oricui nu e de acord cu domnia-sa. Cît mai e pînă cînd xenofobia și izolaționismul vor fi asumate „bărbătește“, cum îi place domnului Dragnea să spună.

Și cît mai e pînă cînd orașele României vor fi decorate cu afișe în care să îi vedem împreună pe George Soros și Klaus Iohannis. Sau Ponta, sau cine știe cine l-o mai supăra la ora aceea pe „Conducător“. Știți deja modelul. E cel din Ungaria vecină, a fost aplicat de Orbán Viktor, iar consecința imediată e că, după ani de amorțeală, popularii europeni au pornit procesul de excludere a FIDESZ din rîndurile lor. E ceea ce s-ar putea întîmpla și cu socialiștii consumatori de caviar cu ceapă ai domnului Dragnea. Scenariul ăsta nu e pentru nimeni o veste bună. Nici măcar pentru inamicii reali ai domnului Dragnea. Aproape irelevantă în context european, România ar risca să fie împinsă și mai mult către periferie. Asta e însă o discuție pentru altă zi.

Orice fost, prezent și viitor Erdogan sau Ceaușescu are nevoie de inamici. Fără dușmani de care patria să fie apărată, privilegiile și atribuțiile sporite nu se justifică. Concentrarea puterii e imposibil de explicat sau menținut pe termen lung. Inevitabil, castelul se prăbușește.

Pînă la acel moment, însă, veninul care se scurge din astfel de idei aruncate în public produce efecte. Lente, dar durabile. Reziduurile discursurilor de acest fel rămîn în memoria publică. Confirmă și întăresc prejudecăți, explică eșecuri și creează istorie. Efectul lor imediat e vizibil în comentarii pe Internet (nu mă refer la proverbialii „postaci“) și în discuții la bere. Pe termen mai lung, ele capătă expresie politică. Vechea narațiune cu România sub asaltul străinilor și al cozilor de topor învie și rînjește la noi de prin toate colțurile. Sîntem foarte aproape de momentul în care cineva va capitaliza explicit tendințele izolaționiste încurajate astfel.

Nu Liviu Dragnea a inventat retorica asta. Aflat la primire azi, Victor Ponta a folosit cam același tip de discurs ca acum patru ani. La fel și FSN-ul anilor ’90. La fel și Ceaușescu. Și Antonescu. Toți conducătorii ăștia mai preocupați de putere decît de popor și-au justificat greșelile pretinzînd că ne apără. Au eșuat unul cîte unul și noi am rămas cu decontul.

Nu cred, de asemenea, că Dragnea va fi beneficiarul ultim al stimulării acestui tip de naționalism rudimentar-izolaționist. Ceea ce face în-să șeful PSD e să creeze condițiile pentru izolare. Pas cu pas, detaliu cu detaliu, cuvînt cu cuvînt. Or, ăsta e un păcat chiar mai mare decît furtul de la copiii săraci. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.