Aflat în precampanie pentru prezidenţialele din Franţa, actualul ministru de Interne Nicolas Sarkozy a trecut la Bruxelles testul de "eurocompatibilitate", după cum a titrat Libération. Sarkozy s-a lansat ca lider european, venind cu propuneri care au mai scuturat din blazarea ce domneşte după respingerea Tratatului Constituţional. El reia o idee care circulă de ceva vreme, anume adoptarea unui minitratat care ar prelua din textul Constituţiei schimbările instituţionale necesare pentru ca deciziile să se ia mai uşor. Şi, pentru prima oară la un asemenea nivel, Sarkozy vine cu o propunere de calendar: textul ar urma să fie adoptat în timpul preşedinţiei germane în 2007 şi ratificat în timpul celei franceze în 2008. Cît despre conţinutul noului document, acesta ar trebui să preia din Constituţie elementele cu care toată lumea a părut a fi de acord în timpul dezbaterilor interne: extinderea majorităţii calificate pentru luarea deciziilor; instituirea unei preşedinţii permanente a UE (care să înlocuiască preşedinţia prin rotaţie) şi crearea funcţiei de ministru de Externe (care să înlocuiască funcţiile actuale de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Comisar pentru Afaceri Externe). Dar, mai ales, Sarkozy a surprins printr-o propunere îndrăzneaţă de reformare a Comisiei. În prezent, fiecare stat membru desemnează un comisar. Cînd s-a lucrat textul Constituţiei, poziţia ţărilor mari (care doreau reducerea numărului de comisari) s-a ciocnit de atitudinea celor mici, care nu erau gata să renunţe la principiul egalităţii şi la propriul comisar. Textul final vorbea de o Comisie redusă, un număr de comisari egal cu două treimi din numărul ţărilor membre, fiecare stat avînd în mod egal dreptul de a numi comisari, prin rotaţie. Ar fi fost ceva asemănător cu Consiliul de Securitate al ONU (de altfel, un alt organism faimos pentru modul greoi de luare a deciziilor). Ei bine, Sarkozy merge mult dincolo de textul propusei Constituţii şi doreşte desemnarea de către Parlament a preşedintelui Comisiei, acesta urmînd să-şi aleagă echipa, validată apoi tot de Parlament. În viziunea sa, şeful Comisiei va negocia cu statele membre şi cu parlamentarii o reprezentare naţională cît mai echitabilă în Comisie. Nu ar fi o simplă schimbare de organigramă. În prezent, este o aproximare cînd se vorbeşte despre Comisie ca fiind executivul UE. Instituţia actuală nu intră în tiparele clasice executiv-legislativ-judiciar, aşa cum nici UE nu seamănă cu statele clasice. O comisie cu un preşedinte care îşi alege comisarii şi este responsabil în faţa Parlamentului ar fi un salt spre un adevărat executiv european. În plus, Sarkozy propune şi cîteva schimbări în alegerea Parlamentului, pentru a-i consolida profilul. Concret, propune ca grupurile parlamentare trans-europene să se prezinte cu liste comune, iar pentru început partidele politice franceze şi germane, grupate pe familii politice, ar putea să candideze pe aceleaşi liste, urmînd ca scaunele să fie distribuite la nivel franco-german, ca şi cum ar fi o singură ţară. Astfel, schema formării Comisiei ar fi completă: fiecare grup pan-european s-ar prezenta în faţa alegătorilor şi cu propunerea sa de candidat pentru şefia Comisiei. Cîte şanse au aceste propuneri să fie adoptate? Dacă vorbim despre un minitratat care să preia ce s-a convenit deja în textul Constituţiei, cred că s-ar putea ajunge la un acord destul de curînd. Ideea pluteşte în aer pînă la punctul cînd va deveni inevitabilă, cu condiţia ca federaliştii duri să accepte ideea că proiectul de Constituţie continentală este mort şi îngropat. Cît despre propunerea de reformare a Comisiei, aici şansele sînt mult mai puţine. Sarkozy a vorbit în acest punct mai mult ca un conferenţiar de think-tank şi mai puţin ca un politician, adică a lansat idei care doar pe termen mediu şi lung au şanse să fie acceptate, dacă îşi mai găsesc susţinători. Dar acest moment înseamnă mai mult decît extinderea campaniei electorale franceze la nivel european. Poate fi un bun semn că Europa e capabilă să genereze oameni de stat cu viziune, care să polarizeze propriile populaţii în jurul ideilor lor. Cu un Blair în retragere şi o Angela Merkel încă prea timidă, Sarkozy îşi face o intrare spectaculoasă pe scena europeană, avînd acel aer la limita între curaj istoric şi grandomanie, pe care liderii adevăraţi îl joacă natural. Imediat după discursul de la Bruxelles, a făcut un gest la fel de spectaculos: a vizitat Casa Albă, unde s-a declarat un proamerican convins şi l-a criticat indirect pe Chirac pentru atitudinea din 2003, spunînd că opoziţia vehementă la planurile americane s-a dovedit a fi inutilă şi doar creatoare de noi probleme. Pe final de mandat, Tony Blair se vede confirmat în principiile sale de abordare a Americii (stai aproape de elefant, ca să-l poţi direcţiona) şi are urmaşi chiar în inima vechii Europe, prin Merkel şi Sarkozy. Cît despre România, noi avem încă senzaţia că dilemele mari ale continentului nu ne privesc deloc. Într-o întîlnire dintre un grup de ziarişti germani şi un grup de ziarişti şi analişti români, organizată săptămîna trecută de ICR, am fost întrebaţi care e poziţia în România faţă de intrarea Turciei în UE şi faţă de o posibilă extindere spre Ucraina. Eu am răspuns că nu există asemenea dileme, România şi publicul său absentează de la aceste dezbateri. Părem a fi mulţumiţi că ne îmbarcăm, unde merge corabia este doar grija celor mari. Însă, odată devenită membră, România va trebui să depăşească stadiul de abordare gen Moş Crăciun: e fericită că a fost cuminte şi va primi cadouri. Cu toate probleme sale, România va fi o ţară importantă în UE, undeva între Polonia şi Olanda ca potenţial de voturi în mecanismele de decizie. Vom fi întrebaţi ce părere avem despre Turcia, despre Constituţie, despre reforma Comisiei. Şi ar fi bine să avem opinii articulate, altfel vom fi mereu doar masa de manevră a altora.