Inventarul termenilor depreciativi din oralitatea populară se înnoieşte în permanenţă, prin creaţii expresive, adesea produse prin contaminare şi prin exploatarea simbolismului fonetic (grupuri de sunete lipsite de eufonie, care trezesc asocieri semantice neplăcute, ca în mîrlan, ghiolban, ghiorlan, ghiorţan, țopîrlan, papiţoi, piţipoancă, ciocoflender etc.). Noilor cuvinte nu li se pot găsi întotdeauna explicaţii etimologice convingătoare, pentru că în jocul cu sonorităţile rebarbative se pot produce variaţii imprevizibile. Nici sensul termenilor nu e uşor de precizat, contextul insultător permiţînd permanente alunecări de la un defect la altul: grosolănie, prostie, imoralitate, lipsă de educaţie, lipsă de importanţă şi de valoare socială etc.

În ultima vreme, pare să se bucure de oarece succes termenul peiorativ coclete, întîlnit mai ales în comentariile de pe diverse site-uri: „genul ăla de coclete nu ştie ce-i aia lege“ (zoso.ro); „cocletele şi gaşca lui“ (hotnews.ro); „cocletele din Teleorman“ (reportervirtual.ro). Cuvîntul apare şi cu varianta coclet (poate şi cocleţ, formă greu de identificat, pentru că cele mai multe postări sînt scrise fără diacritice): „ăştia care îi luaţi apărarea cocletului“ (zoso.ro). Forma de plural este, în orice caz, cocleţi: „mulţi cocleţi care circulă pe linia de tramvai“; „cocleţi tupeişti(zoso.ro); „cocleţii din Iaşi s-au tamponat“ (bzi.ro).

În  dicţionarele noastre există cuvîntul cocleţ, cu varianta coclete, ca termen popular folosit în industria casnică. DEX selectează doar un sens al termenului – „element al războiului de țesut prin care se trec firele de urzeală“ –, dar dicţionarele istorice oferă neaşteptat de multe alte accepţii regionale. În Dicţionarul limbii române (litera C, apărută în 1940) şi în Micul dicţionar academic (2001), cocleţ este înregistrat ca însemnînd şi „ochi de iţă“, „ochi al împletiturii (în tricotaj)“, „lemn care se pune peste cîrpa cu caș“, „înveliș verde al alunelor“, „clanță“, „parte a căruței“, „cotor de măr“, „ciorchine de strugure“ etc. Sensurile sînt destul de diferite, ceea ce se poate explica prin confundarea mai multor cuvinte cu formă asemănătoare. În glosarele regionale se pot găsi şi alte înţelesuri – extinse, figurate. În Glosar regional Argeş, al lui D. Udrescu, din 1967, cocleţ are sensul „îmbinare a două (sau mai multe) fructe“, de unde ar proveni expresiile a ţine două-ntr-un coclete – „a avea două surse de venituri“ şi a intra în cocleţ cu cineva – „a intra într-o relaţie“; o altă sursă metaforică au, probabil, expresiile a-i găsi cocleţul – „a-i găsi secretul“ şi a pune cocleţul – „a pune piedici“. Metafora ţesutului, a „iţelor trase“, a produs derivatele cocleţar – „intrigant“, a cocleţări – „a unelti“ şi cocleţărie – „intrigă“, înregistrate în acelaşi glosar. Originea cuvîntului cocleţ e incertă. În recentul Dicţionar etimologic al limbii române (Litera C, partea a doua, 2018), este indicat ca sursă un împrumut din sîrbă (kotlac), cu sensuri asemănătoare, legate de războiul de ţesut. De sensurile regionale ale cuvîntului se pot lega unele formulări actuale în care cocleţ e substantiv neutru, cu un sens abstract şi general, destul de vag („aranjament“, „chestie“): „au afaceri împreună şi alte cocleţuri“ (ziarulteleormanul.ro); „ăştia care pleacă cică să viziteze muzee, grădini zoologice, să vadă filme, şi alte cocleţuri“ (tpu.ro).

Greu de crezut că actualul coclete, termen insultător pentru persoane, ar avea de-a face cu iţele, cu ochiurile tricotajelor, cu clanţa sau cotorul. Mult mai probabil sîntem în faţa unui caz de omonimie, termenul peiorativ actual fiind o creaţie expresivă, cu formă întîmplător identică cu a vechiului cuvînt popular. În forma coclete se recunoaşte uşor terminaţia -ete, un sufix popular frecvent întîlnit în Oltenia şi care formează substantive comune şi porecle. Coclete intră în serie cu ciumete, gorobete, jarcalete, juvete, muciuflete, nătăflete, tontolete, trupete, turcalete, sclavete etc.; multe dintre aceste cuvinte au, de altfel, şi variante în -eţ (nătăfleţ, trupeţ etc.). S‑a produs probabil o substituire de terminaţie, fenomen frecvent în limbajul popular-argotic, pornindu-se de la adjectivul substantivizat coclit, frecvent în ultimii ani în limbajul familiar-argotic. Adjectivul coclit (prezent, de pildă, în sintagma fraier coclit) a devenit substantiv depreciativ, indicînd lipsa de valoare şi importanţă a unei persoane, eventual şi pretenţiile nejustificate: „un coclit mi-a stricat ziua de vineri“ (trafictube.ro); „coclitul care a reușit să devină milionar“ (kmkz.ro). Mai ales la plural, asemănarea între cocliţi şi cocleţi e mare. Apropierea fonetică de cocalar (prin prima parte a cuvîntului, coc-) pare să fi contat, de asemenea; pentru unii vorbitori, cocletele este o variantă a cocalarului: „Cocletele de Țăndărei este un cocalar care nu are bani să fie cocalar“ (catavencii.ro). Cocletele-coclit nu riscă însă doar confuzia cu regionalul cocleţ. Există vorbitori care apelează, în glumă, la forma coclet pentru a transcrie liber termenul francez coquelet – „cocoşel, pui“, destul de prezent în contextul culinar: „în uleiul rămas puneţi bucăţile de «coclet» sau pui, după caz, şi le rumeniţi“ (viatainbalon.ro).