Şapte ani. Șapte ani am fost pe partea ailaltă a tejghelei. Șapte ani, pe vremea lui Ceaușescu, am fost ghid ONT pe litoral. Vară de vară, cît a durat studenția, am lucrat în Sud, între Olimp și Mangalia. Făceam excursii cu turiștii străini veniți la sejur. Îi duceam în Deltă, la degustări de vinuri sau la Nunta Zamfirei (cină cu spectacol folcloric). Șapte veri am trăit printre șoferi, chelneri, bucătari, recepționere și ges­tionari (un fel de patroni de cîrciumă sau hotel, pe vremea aia). Oameni care munceau din greu trei luni pentru a încerca să se scoată cît mai bine pentru restul anului. Pentru noi, turistul (clientul, carevasăzică) era un fel de puișor de găină care, în masochismul lui, venea pe litoralul românesc pentru un singur scop: să fie jumulit cît mai temeinic de noi, cei din spatele tejghelelor. Atît de tare mi a intrat în cap genul ăla de superioritate „a noastră“, a celor care vara eram la muncă, încît nici acum nu mă duc pe litoral decît de nevoie (de nevoia copilului, vreau a zice).

Așa am ajuns, și anul ăsta, în Saturn, la un hotel standard, cu o cantină la fel de standard, la final de sezon. Primul fulg mi-a fost smuls chiar din parcare. Deși plătisem cam cît în Grecia la un hotel similar, am aflat că parcarea se plătește başca. 12 lei pe zi! Faină treabă, mi-am zis. După două zile, am mutat discret mașina pe spațiul (fost) verde dimprejurul hotelului, unde era gratis. La primul mic dejun, alt fulg îmi zboară. Deși copilul are sub 12 ani, deși eram obișnuit cu ideea că ei au parte de tratație gratuită (în toate vacanțele din Turcia așa era), la Saturn nu era cazul. Alți 14 lei pe zi pentru cîte un mic dejun de copil. Pe plajă zboară fulguloiul următor: dandanaua cu șezlongurile și umbrelele. Nici nu vreau să îmi amintesc cît… Apoi, ca tot turistul din nucleul dur al litoralului românesc, ne-am încercat norocul pe la autoserviri. Oricum, restaurante propriu-zise nu prea mai erau deschise, fiind vorba de Saturn (stațiune dedicată mai degrabă bugetelor mici) și de luna septembrie (final de sezon). Surpriză majoră! Am dat de prețuri comparabile cu Centrul Vechi al Bucureștiului. Gîndul că „împinge-tava“ ar fi alternativa ieftină de hrănire cotidiană s-a dovedit total greșit. Ne-au sărit fulgii din buget cu fiecare masă în parte. Măcar berea pe plajă era relativ ieftină, numai că la ea se adăuga obligatoriu cîte un leu pentru fiecare drum la singura toaletă publică a plajei. Eh, ăsta a fost doar un fulguleț…

Nu am a mă plînge de cît de slab mergea wireless-ul în cameră. Același lucru mi s-a întîmplat la case cu mult mai mult ștaif și stele, prin toată lumea. Apropo, dumneavoastră înțelegeți de ce cîte o pensiune de două margarete prin vîrf de munte are net gratis și rapid, în timp ce cîte un colos scump de prin Berlin, Paris sau Bruxelles oferă serviciul gratuit doar la recepție, cu țîrîita? Nu am a mă plînge nici de cozile la lifturile rablagite. Înțeleg că am avut noroc fiindcă eram la sfîrșit de sezon. Pare-se că, în august, se stătea și cîte 20 de minute la coadă… Am însă a mă plînge de foștii mei colegi. Ospătarii, recepționerii, bucătarii și cameristele care mi-au umplut sejurul cu interdicții. Dacă mă duc să beau apă, sînt atenționat să nu las paharul oriunde, ci să-l aduc înapoi pe masă. Dacă vreau să beau cafeaua în cameră mi se atrage atenția că eu sînt responsabil pentru cană, deoarece cameristele nu au voie să se atingă de inventarul restaurantului, prin „decizie managerială“. Dacă uit să închid aparatul de aer condiționat cînd plec la plajă, un afiș la lift îmi amintește să nu-l las să funcționeze „nesupravegheat“.

Am avut doar a constata, nu a acuza pe nimeni. Atîta vreme cît, în august, în asemenea condiții, se dădea ciubuc pentru a arvuni un șezlong, cu programare, cu o săptămînă în avans, cine și de ce s-ar mai chinui să facă turism profesionist? Vorba unui fost coleg (din acei șapte ani ai mei): „Îi vezi cum se-nghesuie la jumulit? Ce, io-s mai prost, să-i las cu penele pe ei?“ 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.