În România se citește puțin, foarte puțin. Cifrele, înregistrate de-a lungul anilor de diverse institute, arată rău: sîntem doar un milion și jumătate de cititori; la nivel național, „consumăm” doar o carte pe an pe cap de locuitor; la o populație de două ori mai mare decît a Ungariei, cumpărăm de două ori mai puține cărți decît vecinii noștri. Sîntem codașii Europei la citit! Dar statisticile nu sînt o fatalitate. Dimpotrivă: asemenea studii ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru autorități și să constituie baza de fundamentare pentru politicile educaționale și culturale ale statului. Și totuși, de ani și ani, nu a apărut nici un program coerent de încurajare a lecturii.

Prin 2014, la puțin timp după învestire, l-am auzit pe preşedintele Iohannis insistînd pe importanţa educaţiei pentru dezvoltarea societăţii şi promiţînd că se va implica într-o campanie de promovare a lecturii. Avea dreptate, chiar e nevoie de o asemenea campanie la nivel național. La fel cum foarte urgente ar fi fost (și sînt în continuare) măsuri de susţinere a educaţiei în mediile defavorizate. România este ţara europeană cu cel mai mare număr de analfabeţi: 6% din populaţie nu ştie carte. Și totuși, programul prezidențial „România educată”, elaborat cu greu, a rămas doar o promisiune pe hîrtie – și aceea vagă. Despre politicile pentru susținerea culturii scrise nu e mai nimic de spus pentru că nu se întîmplă nimic notabil. În afara unei sesiuni de finanțare pentru proiecte editoriale și a unei arii de proiecte pentru promovarea culturii scrise susținute de AFCN, organism subordonat Ministerului Culturii, dar autonom în ceea ce privește deciziile, nu există nici un sprijin direct al statului pentru domeniul cărții. Nu e un impas de moment, nu e o criză temporară, e o catastrofă națională!

Poate fi remediată această situație? Cu siguranță. Există deja modele verificate, cu rezultate cuantificabile, care pot fi reproduse de statul român. O măsură utilă, pusă deja în practică în Franţa și în Italia, ar fi sprijinirea directă a consumului de carte prin distribuirea unor „bonuri de lectură“, a unor vouchere oferite de stat elevilor şi/sau profesorilor pe baza cărora se pot achiziţiona exclusiv cărţi. Pentru a pune în practică o asemenea măsură e nevoie de un program coerent, susţinut de Ministerul Culturii şi executat de Ministerul Educaţiei. Dar preţul nu constituie neapărat un impediment. Sau: nu preţul e principalul factor pentru a cumpăra (sau nu) o carte. Ci accesul real la produs. În România există chiar și oraşe de talie medie care nu au librării sau unde în magazinele pe care scrie „librărie“ se vînd, de fapt, doar jucării şi obiecte de papetărie. Pentru a încuraja consumul de carte ar fi deci nevoie de consolidarea reţelelor de difuzare, subvenţionînd, mai ales în zonele defavorizate, deschiderea unor librării de calitate, formarea librarilor şi/sau felurite evenimente de promovare a lecturii. Franța, prin Centrul Național al Cărții, oferă sprijin direct pentru dezvoltarea și modernizarea librăriilor – în special a celor independente. Și în Germania, librăriile sînt susținute la nivel local, fiind considerate esențiale din perspectiva nevoii de educație. Iar în Țările de Jos, o fundație susținută de Guvern și de comunitățile regionale dezvoltă și finanțează proiecte de încurajare a lecturii în librării oferind microgranturi orientate spre acele cheltuieli pe care librarii nu le pot acoperi din vînzări, dar care sînt esențiale pentru a menține interesul cititorilor și pentru a încuraja lectura. Sînt finanțate astfel cheltuielile pentru funcționarea unor mici cercuri de lectură în cadrul cărora cititorii se adună pentru a vorbi despre o carte și eventual se întîlnesc cu autorul.

În fine, o măsură urgentă pentru România ar fi activarea bibliotecilor locale, cîte or mai fi: instruirea personalului, motivarea profesioniștilor prin actualizarea ofertelor salariale și, bineînțeles, înzestrarea bibliotecilor cu titluri noi – alese de bibliotecari și de cititori, nu trimise „de la centru”, după gustul și priceperea unor funcționari. În Franța, numai în perioada 2017-2020 statul a investit 6,5 milioane de euro doar pentru dotarea bibliotecilor școlare. Oare cîte biblioteci de la noi au putut în ultima vreme să facă achiziții pentru a-și actualiza fondul de carte? Cîte biblioteci au reușit să organizeze măcar o întîlnire cu un autor, la cererea publicului cititor? Cîte biblioteci reușesc să fie active și să mențină interesul abonaților? Doar cîțiva, foarte puțini bibliotecari continuă să-și facă meseria cu devotament și cu energie creativă într-un sistem care nu numai că nu-i încurajează deloc, ci le mai e și ostil...

Inițiative de succes există. Și de la aceste experiențe reușite ar trebui să înceapă reînnodarea legăturii dintre cititori și scriitori. Editura Humanitas a inițiat, de mai mulți ani, un concurs de cultură generală în licee unde, printre altele, tinerii sînt încurajați să citească și să împărtășească între ei informații și opinii despre cărțile citite.  

La Iași, clubul de lectură Alecart, animat de doi profesori, mobilizează în fiecare an zeci și zeci de tineri să citească și să comenteze cărți noi, să publice recenzii, eseuri și interviuri cu autorii într-una din cele mai vioaie reviste literare de la noi. Iar Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) reușește să atingă, deja de zece ani, în fiecare toamnă, un public extrem de numeros nu doar în Iași, ci și în orașele învecinate. O dovadă clară că lectura și întîlnirile cu actorii pot fi atractive dacă sînt bine încadrate într-un concept și prezentate ca un spectacol. Trist e că FILIT rămîne unul dintre evenimentele rarisime de acest fel din România cînd, de fapt, ar putea servi drept model și reprodus – la o scară mai mică sau mai mare, în funcție de voința politică și de potența financiară – și în alte orașe.