Trebuie să recunosc, îmi plac cîrciumile. Îmi plac terasele, grădinile de vară cu mici și bere, restaurantele, cafenelele, pub-urile pe stil englezesc, îmi plac și bodegile, birturile, îmi place chiar și bufetul gării, acolo unde el mai există. Dacă aș fi trăit în alte vremuri, mi-ar fi plăcut la nebunie să trag la cîte un han, după o lungă călătorie, să-mi las calul pe mîna grăjdarilor, să-mi iau o odaie fără pretenții și să-mi petrec toată seara stînd la taclale cu alți drumeți, cu străini de prin locuri unde nu voi ajunge vreodată. Însă în zilele noastre mă mulțumesc și cu cîte o pensiune bine îngrijită. Îmi plac cîrciumile nu doar pentru că merg acolo ca să mănînc și să beau, și aceste lucruri sînt importante, însă le pot face foarte bine și acasă, îmi plac pentru că acolo văd lumea, oamenii, uneori fără fasoane și fără pretenții, cîrciumile sînt cea mai vie parte a unei comunități, chiar și la sat, la cele două mese din fața magazinului-mixt. Acolo afli lucruri, vezi tipologii, pui întrebări și primești răspunsuri. Cîrciuma este cea mai relaxată pauză din viața noastră, este răgazul necesar pe care ți-l iei ca să poți merge mai departe. Și de cele mai multe ori îmi place nu doar să particip, să fiu la o masă mare și veselă care sărbătorește ceva, orice, mai degrabă îmi place să stau într-un colț și să observ, astfel de momente de singurătate în mijlocul unei cîrciumi pline de zgomote, de voci, de clinchet de tacîmuri și de pahare îmi dau o energie fantastică. Din păcate, am parte de astfel de experiențe mai mult în străinătate, unde nu mă cunoaște nimeni, sînt o anonimă dintr-o țară din Europa de Est. Odată, am stat de una singură aproape două ore, seara tîrziu, la o cîrciumă din Berlin – de fapt, cîteva mese înșirate în fața unui market al unor turci care vindeau Berliner la un preț aproape derizoriu, pînă și o fată din Europa de Est și-o putea permite, și am tras cu urechea la ce se vorbea în jur, deși nu pricepeam o iotă germană. După ceva timp puteam să jur că înțelegeam aproape tot, din gestică, din reacții, din limbajul universal al cîrciumilor de pretutindeni: băiatul cel blond de alături tocmai se despărțise de iubită și se plîngea tovarășului său de pahar care îl căina la răstimpuri, cele două fete, prietene, vorbeau despre o expoziție de artă și-și făceau planuri de viitor, erau ambițioase și determinate, un tată și un fiu (sigur asta erau, căci semănau prea tare) încercau timid să găsească un subiect comun de conversație, probabil că se revăzuseră după multă vreme, bătrînul căsca des, am bănuit că de-abia aștepta să scape de întîlnirea asta și să plece acasă. Altădată, am stat alte două ore, la o cafea, la bufetul unei gări din Bruxelles și, pentru că înțeleg franceza un pic mai bine decît germana, am aflat că cei doi funcționari de la Comisie așteptau un tren de Paris și discutau despre nu știu ce acte legislative care nu prea erau în regulă, o mamă își certa fata adolescentă cam rebelă, o negresă foarte frumoasă cu un fund bombat după care se tot uitau cei doi funcționari de la Comisie își legăna copilul în cărucior și vorbea tare cu soțul/iubitul la telefon, spunîndu-i că, dacă nu plătește chiria, ea își ia copilul și pleacă. În țară, nu prea îmi vine să merg de una singură la cîrciumă, mi se pare că toată lumea se uită la mine ciudat – uite, o femeie singură la cîrciumă, săraca, n-are cine să o scoată și pe ea în oraș! –, știu, poate că sînt prejudecățile mele, lumea s-a mai schimbat și aici, dar în continuare mă simt ca atunci cînd, la 19 ani, m-am ras în cap ca să-mi schimb într-un mod fundamental look-ul de care mă săturasem și mă arătau bărbații cu degetul pe stradă: „Uite, pe asta a pedepsit-o bărbatul!”. Chiar în urmă cu două seri, m-am oprit pentru o jumătate de oră la o cîrciumă prietenoasă din cartier care, printr-o minune, a trecut prin pandemie și nu a dat faliment, precum multe altele. Mi-am luat o bere de la bar și m-am așezat la o masă mai retrasă, nu eram într-o stare prea bună, pisica era bolnavă și ieșisem un pic doar ca să n-o mai văd zăcînd, fără să pot face nimic pentru ea. Era sîmbătă seară, iar cîrciuma, hippie și cu atmosferă de Vama Veche, era plină de grupuri răspîndite pe la mese, își trăiau ieșirea lor în oraș cu o frenezie uluitoare, oameni de vîrste diferite, unii foarte tineri, alții cu părul cărunt, care nu se văzuseră probabil de dinainte de pandemie și de restricții, se îmbrățișau, dădeau noroc, țopăiau pe muzică, nu aveau stare. La cîțiva pași de mine era o masă doar de gagici care se îmbătau progresiv, una dintre ele m-a văzut că stau de una singură și mi-a făcut semn să mă alătur, mi-a arătat un scaun gol. Ne-am zîmbit, i-am arătat prin semne, pentru că muzica era prea tare, că voi pleca curînd. Și am plecat, dar mi-a făcut bine. Cînd am ajuns acasă, pisica își mai revenise. În altă zi, am fost să-mi iau o pizza la pachet tot de la o pizzerie din cartier. M-am așezat la o masă liberă ca să nu aștept pizza în picioare. La o altă masă erau doi bărbățoi zdraveni, unul dintre ei își luase o carafă de vin brumat și își făcea spriț de vară, turna apa minerală la marea artă, exact cît trebuie și de la distanța care trebuie ca să iasă cu spumă și cu bule. Celălalt bea cam apatic o limonadă cu mentă și-i explica tovarășului beneficiile din viața lui de cînd s-a lăsat de băut. „Frate, înainte, mă trezeam pe la 9-10, aveam nevoie de trei cafele ca să-mi intru în ritm, căscam tot timpul. Pe la patru mă duceam la sală, trăgeam de mine, ajungeam acasă pe la șase… o bere, două, trei, un vin, mă culcam. Acum, la șapte sînt în picioare și sînt fresh, nu-ți poți imagina așa ceva!” Și tot povestea ăsta, mimînd entuziasmul, și se uita cu atîta jind la șprițul celuilalt pînă cînd mi s-a făcut și mie o poftă teribilă… așa că mi-am luat pizza și am plecat acasă, cugetînd la cît de grea e viața asta și la alegerile ei.

Am nostalgii după cîrciumi care astăzi nu mai există. După chioșcul de tablă și mica terasă cu doar patru mese de pe colțul cu strada Traian unde, într-o seară, un homeless ne-a explicat, în schimbul unei beri, cum înțelege el toate filmele lui Tarkovski, a fost cel mai bun critic de film pe care l-am ascultat vreodată. Cîrciuma „Parașuta” de pe strada Verii, i-am zis așa pentru că exista într-adevăr o parașută întinsă deasupra meselor ca să le ofere umbră, acolo beam, tot vara, desigur, un vin „de surcică” cu multă apă minerală ca să nu-i mai simțim gustul acru și tot acolo am hotărît, la 20 de ani, că nu era momentul să fac un copil și nu l-am mai făcut pînă în ziua de azi. Terasa proletară de la Foișor care a rezistat multă vreme, puteam să jur că puneau detergent în berea la halbă pentru că avea o spumă incredibilă, cu un grătar înfipt chiar în mijloc, unde un tip gras, cu un șorț alb, frigea mici non-stop, era un soi de șaman al micilor, cu gesturi ritualice, învăluit în fumul dens. Uneori mi-e dor chiar și de „So What?“, o gaură infectă din centru, o grotă rockerească în care te sufocai de la fumul de țigară, nu mai știai dacă e zi sau noapte, dacă trec anii sau au rămas pe loc, oricîtă voință ai fi avut, ieșeai de-acolo praf și pulbere. Mi-e dor și de serile animate de la Clubul Țăranului de după concert, de după film sau de după festival sau de serile înghețate de februarie cînd intram acolo ca să ne încălzim la un vin fiert, veneam de la protestele din Piața Victoriei, eram numai noi și ai noștri și discutam între noi că nu se mai poate, trebuie să se termine, la pușcărie! M-am bucurat cînd am aflat că Adi Darabană și-a deschis o nouă cîrciumă, am și vizitat-o, se numește Alambik și e pe Mîntuleasa, cînd am ajuns acolo, înainte de deschiderea „oficială“, erau doar doi tipi la o masă – un specialist în cîrciumi și un specialist în vinuri, combinația perfectă, mai lipsea doar bucătăreasa. Am petrecut o seară în curte, la un vin, Adi ne-a adus și o plăcintă grecească minunată, aerul avea acel ceva proaspăt de după ploaie și era atîta tihnă în jur, uneori îmi plac și momentele astea de liniște de la cîrciumă, atunci cînd lumea tace sau vorbește aproape în șoaptă, îți sorbi vinul cu înghițituri mici, îți poți auzi gîndurile. Și mă gîndeam că toate casele vechi ale acestui București care se pierde, care dispare de la an la an, un București care, la un moment dat, va mai exista doar în literatură, toate casele lui Eliade de pe Mîntuleasa sau de aiurea ar merita cîte o cîrciumă. Căci, dincolo de toate, cîrciuma e o stare de spirit.