E aproape sfîrșit de zi de mai. Plouă nu prea tare și din cînd în cînd fulgeră. E un verde întunecat în jur din cauza copacilor și, atunci cînd fulgeră, el devine un verde violent.

Femeia cîntă și se unduiește complicat pe ritmul muzicii. E hipnotic rău și îmi explodează în cap Noof și sînt din nou în noaptea aia schizoidă în deșertul de lîngă Doha. E ceva care nu ar trebui să se întîmple și e o energie stranie tare și îmi e teamă să mă pierd din nou. Senzația aia de cădere liberă necontrolată și se amestecă sunetele – plouă tare, femeia asta cîntă incredibil și simt iarăși respirația lui Noof mult, mult prea aproape de mine. Și îmi este frică. Frică de tot ceea ce nu am reușit să trăiesc, teamă că iar o să blochez orice simt pentru a nu mă sparge de tot. Frică de oboseala aia de a te reconstrui, din nou și din nou, după ce te-ai mai făcut o dată țăndări, țăndări.

Rupt. Creierul se supraaccelerează și se amestecă toate și îmi e foarte-foarte dor și sînt din nou în camera aia din Budapesta unde lucrurile au luat-o razna rău și o aud pe mama făcîndu-mi praf toate ideile mele despre cum curge timpul, și pe Geta, vrăjitoarea, cum îmi rîde în cap și îmi repetă că sînt lucruri care nu trebuie înțelese, ci doar trebuie să treacă prin tine.

Și muzica ei trece prin mine într-un fel în care habar nu aveam că se mai poate și e o lumină roșie cu un soare care moare dincolo de ploaie și am chef să mă pierd în memoriile cu raze multe și miros de piele caldă.

Și totuși, mă poartă altundeva. Sînt în cortul de beduini, undeva lîngă Ramallah, și îmi place mult cum sună araba lor. Ceaiul e prea dulce și e cam frig. E plin de moloz în jur, casele lor le-au fost dărîmate și e un pic prea gol muntele și cerul și nu prea știu ce să fac cu mine. Mă trezesc luat în brațe de arabul care arată ca unchiul Gogu. Și nu e nimic sfînt în țara asta care ar trebui să fie sfîntă în afară de durerea permanentă.

Și creierul îmi fuge iar și sînt în Nablus, tocmai am ieșit din moscheea care e pe jumătate sinagogă și urlă la mine un puștiulache cu o pușcă și mă împinge agresiv să trec printr-o poartă îngustă. Mă împiedic și mă zgîrii un pic pe frunte. Îmi curge sînge și mă oprește un vînzător de suc de rodii. Își cere scuze pentru puști, întîi în arabă și apoi în engleză, și îmi dă să beau un pahar de suc după ce mă oblojește. Simt gustul de rodii abia culese, zdrobite de storcătorul de lemn lustruit de mulți, mulți ani.

Femeia se mișcă în ritmul muzicii într-un fel în care am mai văzut de cîteva ori, cînd Dumnezeu a uitat deschisă poarta spre lumea aia plină de minuni. Și le reaud în cap pe Dolores O’Riordan și Agnes Obel în sălile alea mici în care am nimerit total aiurea.

Și simt mirosul din marele Bazar din Istanbul și se învîrte din nou lumea mea repede- repede și e cald și sînt cu nasul în nisip și sînt fericit cum nu am mai fost pînă atunci. Marea îmi răsună în urechi și mă întorc și mă pierd în cea de lîngă mine, în ochii aceia verzi-aurii și plini de soare și în fundal se amestecă multe și plaja de la Corbu, și cafeneaua mică din Năvodari, și epava de la Costinești. Și simt anii distanță grei-grei și mă doare inima și am chef să fug.

Și iarăși femeia schimbă felul cum curge muzica și sînt pe pîrtie și știu că sînt foarte aproape să cad, am prins viteză pe schiuri și e frumos tare și căderea e ca un zbor care se frînge exact cum ar trebui, pentru că nu e permis să zbori așa aiurea fără să te pedepsească gravitația.

Îmi reamintesc că sînt obsesiv de competitiv și retrăiesc primul meu dunk peste un alt jucător, simt din nou durerea aterizării și mirosul mingii de piele un pic ude și habar nu am cum am ajuns aici. Din nou, fătuca asta slabă și hipnotică se ondulează în timp ce cîntă și se schimbă iarăși totul și sînt luminile din Chicago care se reflectă în lac.

E o noapte caldă și umedă și știu că nu o să mai fiu niciodată acolo și că ar trebui să simt cît mai mult pentru a imprima memoria aia bine, mai ales că sînt iar fericit, atît de fericit încît e imposibil să nu mă sparg în bucăți mici, care o să doară rău de tot și o să îmi ia mult, mult să le pun la loc în ceva care o să arate ca mine, dar nu o să mai fie cel ce sînt acum.

Și mă mut iar și sînt în Laos, într-o luntre îngustă care se joacă pe Mekong și priveliștea e atît de extraordinară că uit să respir. Și vreau din nou să nu uit și mă trezesc într-o noapte plină de oameni și mașini în Bangkok și brusc lumea încetinește și se aude explozia aia înfundată și e o panică ciudată cu oameni care aleargă aiurea.

Revin abrupt. Melodia s-a terminat.

4.28 Get Back Valeria Stoica

P.S. E foarte greu de priceput cum ultima ei melodie, „Gravity“, o bijuterie muzicală și cinematică, a fost văzută de atît de puțini oameni.