Gala premiilor César de anul acesta a fost o catastrofă! A fost cea mai urîtă ceremonie din istoria acestui eveniment – aproape toată presa culturală franceză a căzut de acord asupra acestui lucru. Imaginea tristă a unei săli pe jumătate goale (pandémie oblige!), oferta relativ redusă după un an prost, protestul radical al actriței Corinne Masiero, care s-a dezbrăcat pe scenă purtînd pe piele sloganul „No culture no future”, discursurile depresive ale participanților și, peste toate, o senzație de sfîrșit de lume sau cel puțin de sfîrșit de film prost.

E adevărat: în 2020 s-au vîndut de trei ori mai puține bilete decît în anul precedent. Dar e și o veste bună. De paisprezece ani, lungmetrajele franceze nu au obținut mai multe vizionări în cinematografele din Hexagon decît filmele americane. Ei bine, în 2020, filmele franceze au atins 29,2 milioane de bilete vîndute, față de doar 26,6 milioane cîte au atins filmele americane. Această cifră se explică, desigur, prin prezența redusă a filmelor americane în anul precedent. Dar e și un semn al atractivității filmului francez. Mulți s-au plîns de angajamentul scăzut al statului în susținerea cinematografiei. Aici, ar trebui totuși adăugat că cinematografia franceză atît de lovită de actuala criză sanitară continuă să fie bine finanțată de guvern: se estimează că numai în 2020 statul a subvenționat producția și difuzarea de film cu 1,2 miliarde de euro. În mai 2020, guvernul de la Paris a anunțat prelungirea măsurilor de acordare a indemnizațiilor de șomaj pentru artiștii intermitenți ai artelor spectacolului pînă în august 2021. Sînt ajutoare indispensabile pentru susținerea unui sector al economiei considerat esențial.

Însă nu doar despre finanțare e vorba, nu despre filmele aflate în producție și amînate pe fondul crizei, ori despre sutele de săli de cinema închise (temporar) din cauza restricțiilor, ci și despre cum arată viitorul acestei industrii. Și, aici, cam toți cei care au participat săptămîna trecută la Gala César înțeleg foarte bine mizele. Chiar și într-o țară precum Franța, care promovează excepția culturală și sprijină diversitatea inclusiv prin legi care privilegiază filmele autohtone și europene, competiția cu superproducțiile americane e tot mai mare. Noile platforme de difuzare online, lansate înainte de 2020, dar a căror evoluție a fost accelerată de criza sanitară, ne fac să ne gîndim cum va arăta această industrie în viitorul apropiat. Mulți se întreabă chiar dacă industria americană, hollywoodiană, va putea supraviețui crizei actuale. Cu sălile închise, sau deschise cu intermitență, sau cu un număr limitat de locuri, e clar că producții care se bazează strict pe încasări din bilete (și care nu beneficiază de subvenție) precum cele americane nu au cum să continue. În logica pur liberală se conturează astfel trei scenarii. Primul ar fi unificarea etapelor de distribuție: pînă acum, filmele intrau mai întîi în sălile de cinema, fiind disponibile plătitorilor de bilete pentru cel puțin două luni înainte să fie revîndute canalelor TV, platformelor online etc. Lansarea simultană în sală și în streaming ar încuraja platforme precum Netflix, Apple, Amazon să investească în producții cinematografice și în promovarea lor. O parte din banii astfel investiți s-ar întoarce și către (unele) săli de cinema. Un al doilea scenariu ar fi achiziționarea sălilor de către producătorii dominanți: în anii ’50 ai secolului trecut, Justiția americană a condamnat o asemenea fuziune și statul a reglementat domeniul astfel încît condițiile concurențiale să permită dezvoltarea pieței. În contextul de acum, asumarea controlului asupra producției și a difuzării nu mai pare o tendință monopolistă, ci mai degrabă o modalitate de a asigura funcționalitatea sistemului. Cum o inversare a trend-ului actual de consum online e puțin probabilă chiar și în condițiile în care pandemia va înceta rapid, ne așteptăm la o transformare a felului în care funcționează industria cinematografică americană în sensul hibridizării consumului.

Dar în Europa? Cît timp va mai putea fi susținut modelul francez, dominant în Europa, de încurajare a cinematografiei? Și ce impact au aici transformările de pe piața americană? În ceea ce privește viitorul sălilor de cinama, totul va depinde de evoluția obiceiurilor de consum. Și, pe termen mai lung, de disponibilitatea guvernelor de a susține difuzarea, adică de a subvenționa sălile. (Evident, aici e o relație sensibilă, pentru că, dacă apetența pentru mers la cinematograf nu va crește odată cu încheierea crizei sanitare, nu poți pretinde statului să plătească pentru a întreține săli de cinema goale.) Platforme precum Netflix sau Amazon ori inițiative mai mici, independente, sînt o provocare, dar și o șansă pentru filmul european. Disponibilitatea și accesul facil la (aproape) orice film nu garantează neapărat și șanse egale ca filmul de artă (francez ori european) să fie accesat. Pentru că algoritmul privilegiază consumul și va promova ceea ce e deja accesat. Inițiativele europene, micile platforme specializate ori de nișă nu-și ating nici ele audiența potențială și, în competiția cu giganții, rămîn în urmă. Pentru a menține o bună cotă a filmului european (și a garanta supraviețuirea) e deci nevoie de mai mult decît doar de întreținerea micilor rețele de difuzare online…