Am descoperit pe net un clip cu cel mai bine vîndute albume muzicale din 1969 pînă în 2019. M‑am uitat vreo zece minute fascinată cum procentele evoluează și se schimbă de la an la an – la începutul anilor ’70 în top conduceau detașat The Beatles, cu peste patru milioane de discuri vîndute, urmați îndeaproape de Elvis Presley, în 1972 urcau vertiginos pe prima poziție Led Zeppelin, Elton John a rămas, de prin 1975, în Top 5 timp de vreo 15 ani, au urmat anii ’80, cu Queen, apoi cu gloria supremă a lui Michael Jackson pînă în 1997, detronat o singură dată de Madonna, în 1986, apoi anii ’90, atît de puțin interesanți, cu Eminem, Backstreat Boys și Britney Spears. Însă de prin anul 2010 am devenit confuză – nu mai recunoșteam mai pe nimeni din top. De la Rihanna, hai că știam o piesă, două, dar habar n-aveam cine e Kesha sau Taylor Swift. De Adele și de Justin Bieber auzisem oarecum, dar nu îi ascultasem. De prin 2014 începe supremația lui Drake… cine naiba e Drake ăsta? Am încheiat cu tristețe vizionarea tot cu Drake pe primul loc și peste șapte milioane de discuri vîndute (avusese și peste zece acum doi ani). Nici măcar n-am curiozitatea să-l caut pe YouTube ca să aflu ce muzică cîntă. Oare am îmbătrînit, sînt deja „expirată“? Ușor marcată de mica mea experiență, scotocesc prin computer și regăsesc un text pe care l-am scris acum ceva ani și pe care îl dedic tuturor celor care nu au auzit de Drake.

Eram în clasa a VIII-a cînd, după trei ani de Enjoy the silence şi Personal Jesus, un coleg metallist mi-a dat să ascult un album Metallica, cel din 1991. Mi-a spus doar atît: „E aşa de marfă de-ţi vine să-ţi tai venele!“. L-am ascultat în dormitorul părinţilor mei, la o combină făcută probabil „pe vapor“, căci se auzea oribil. După primele trei piese, încă eram sceptică, după următoarele trei mi-am zis: de ce nu? Oricum mă săturasem de depeșari, cu tunsorile lor regulamentare, o pletuţă „studiată“, cu blugii lor impecabili, cu trandafiru-n dinţi, cu dansul lor boring, cu mişcări sacadate – dat din mîini în faţă, aplecat pe spate, dar mai ales cu superioritatea lor afişată şi cu lipsa totală de simţ al umorului. Ca să devii metallist aveai nevoie de: păr lung, ca să poţi să dai din cap pe muzică, una pereche blugi rupţi şi tociţi (nu-ţi trebuiau mai multe, căci ideea era să-i porţi pînă se jegoşesc şi se rup de tot), tricouri largi şi negre (ideal cu Metallica, dar alea erau scumpe), accesorii de tipul lanţuri şi ţinte (puteai să te lipseşti!), eventual o geantă din aia kaki, „din război“, în care se ţinea masca de gaze, cu înscrisuri cu pixul sau cu carioca (pe astea ţi le făceai singur, în cinci minute), una pereche bocanci şi, desigur, atitudinea de metallist (o învăţai de la alţii). Aceasta din urmă se putea rezuma la: eşti un dur în exterior – The Unforgiven , dar sufletul tău este unul sensibil şi iubitor de frumos, deteşti regulile sociale (însă le accepţi cumva, căci altfel ai fi fost punker), ai pune-o de-o revoluţie dacă ai avea cu cine – ...And Justice for All , eşti un tovarăş de nădejde pentru ceilalţi metallişti şi roacări – My Friend of Misery –, mergi la concerte, te îmbeţi (asta după 16 ani)... and nothing else matters.

Analizînd toate aceste detalii, am devenit într-o noapte, din depeşară, metallistă. Cele mai multe dintre adolescentele care făceau parte din găştile de rockeri, în anii ’90, aveau complexe cu duiumul, probleme acasă şi stări depresive frecvente. Purtau tricouri largi pentru a-şi ascunde formele imperfecte de care nu erau mulţumite şi sperau că-şi vor găsi în gaşcă un băiat din aceia „cu ochi imposibil de albaştri“ (formulare „de jurnal“) care să știe să cînte la chitară și să le acorde atenţie. Fetele „bune“, populare, cu self-esteem, nu s-ar fi gîndit niciodată să devină rockeriţe şi, de altfel, erau dispreţuite profund de către acestea. Ele erau păpuşile Barbie care mergeau la discotecă, dansau pe Ace of Base cu băieţi banali, dar cu bani, în vreme ce rockeriţele îşi puneau întrebări legate de sensul existenţei lor, între două chete în Romană pentru o sticlă de vodcă. Băieţii „din gaşcă“ le scoteau la înaintare; pentru cei mai mulţi dintre ei, rock-ul nu însemna mai mult decît „tovărăşie“ şi beţie. Rockerițele plîngeau obligatoriu la November Rain a lui Guns, cochetau cu ideea de a se îndopa cu pastile după ce respectivii cu ochi albaştri le dădeau papucii, aveau în general un comportament labil şi anarhic, erau într-o permanentă „criză“, mîzgăleau versuri triste pe care le ştiau pe de rost în caietele de română, fugeau de acasă. Pentru unele dintre ele, sinuciderea lui Kurt Cobain din 1994 a picat la fix ca să le demonstreze că au avut dreptate şi că „it’s better to burn out than to fade away“ („E mai bine să te arzi decît să te pierzi în umbră“). Din acea perioadă, îmi amintesc trei cazuri de fete de 15-16 ani care au încercat să se sinucidă: una a luat aspirine pentru că rămăsese gravidă, alta a vrut să se arunce de pe un pod pentru că o părăsise nu ştiu cine, a treia s-a tăiat prost cu o lamă, la iubitul ei în baie, doar pentru a-i atrage atenţia că era nefericită. Nici una dintre ele nu a apărut, însă, la ştiri.

Un alt „fenomen“ care a ajuns să mi se pară, în cele din urmă, la fel de artificial ca fanii Michael Jackson, apăruţi peste noapte după primul său concert în România, a fost cel hippie de după 1990. Băieţi şi fete, destul de normali în viaţa de zi cu zi, îşi îmbrăcau vineri ia „de week-end“ şi îşi lăsau pletele în vînt, după ce își ţinuseră părul prins într-o coadă discretă toată săptămîna, şi „evadau“ la 2 Mai sau la Vama Veche. „Comuniunea cu natura“ şi redescoperirea spiritualităţii erau reprezentate aici de viaţa şi aventurile amoroase „la cort“, băutele pe plajă şi lălăielile la foc, cu acompaniament de chitară. Un hippie „adevărat“ era prin definiţie trist şi măcinat de tumultuoase conflicte interioare. Nu era bine să-l întrebi ce mai face, că-ţi răspundea în dodii, versuri sau citate, te privea cu chipul său angelic şi cu ochii umezi: „Tu n-ai să înţelegi niciodată dramele umane şi nefericirea copiilor din Somalia! Pentru ei mă voi arunca acum în valurile mării, dar... nu dai şi tu o vodcă mică înainte?“, îţi spunea că scrie poezii pe care nu le va publica niciodată şi că va porni de unul singur într-o lungă călătorie iniţiatică pentru a găsi locul perfect, noul Woodstock, dacă nu erai dornic să te împrieteneşti şi să dai vodca, îşi aprindea un chiştoc de ţigară şi tăcea resemnat – un semn că acea conversaţie se încheiase şi că pentru el sosise timpul să mediteze.

Aşadar, toţi acei băieţi şi fete cu flori în păr se întorceau duminică seara acasă şi redeveneau normali pentru încă o săptămînă în care mamele le spălau iile pline de nisip „de Vamă“ cu cel mai bun înălbitor.

În timpul regimului comunist, România a ratat mai multe „mode“ care ţin de diferite muzici şi stiluri de viaţă (decadent-occidentale, desigur), iar generaţiile din 1990 încoace încearcă să recupereze ceea ce n-au experimentat părinţii lor, trăind intens şi anapoda, fără să priceapă mare lucru din ce li se întîmplă. Totuși, poate că muzica le dă tuturor un sens, pentru că ea însăși are un sens.

Încă mă mai întreb dacă ceea ce am scris mai sus mai e valabil și astăzi, în lumea lui Drake și a lui Justin Bieber. Poate s-o găsi vreun adolescent să-mi răspundă.

Foto: wikimedia commons