Vara asta nu e deloc una obișnuită. Am ieșit din primele valuri ale pandemiei mai irascibili, mai puși pe harță decît eram înainte. Nenorocirea abătută peste lume ne-a influențat profund. Și pe cei care au luat-o în serios, și pe cei care preferă să fabuleze, măcinînd zilnic la teoria conspirației. Chiar și pe cei care cred despre ei înșiși că sînt indiferenți, privind cu îngăduință sau cu lehamite la „spectacolul jalnic al lumii ăsteia”. S-au scris nenumărate studii de sociologie, psihologie, antropologie, despre rezultatele izolării și ale distanțării sociale, despre portul îndelungat al măștii de protecție, despre împărțirea netă a lumii între vacciniști și antivacciniști, despre creșterea radicalismului de toate felurile și despre fondul de tensiune generală sporită, care mocnește dedesubtul întregii noastre vieți de la ora asta. E suficient să te întîlnești cu un cunoscut care aduce în discuție sintagma „botnița lu’ Arafat” și se simte deja, din plin, butoiul de pulbere pe care stă situația. Chiar dacă nici unul dintre interlocutori nu pornește un dialog în contradictoriu. Ne comportăm de multe ori asemenea oricăror animale care, în anumite situații, evită conflictul, încăierarea. Dar, spre deosebire de toate celelalte animale, noi avem la dispoziție rețeaua socială. Acolo putem să mușcăm cu ferocitate, să scuipăm, să zgîriem, să dăm cu copitele, să ne-nfigem colții în gîtul prăzii, în timp ce ne bem liniștiți cafeaua, în fața computerului.

Săptămîna trecută m-am încumetat să scriu despre un subiect delicat și „periculos”. Felul în care știm să ne locuim orașele. Am făcut același lucru și în urmă cu cîteva săptămîni, referindu-mă doar la ființele umane care nu vorbesc, ci urlă. Am avut parte de comentarii, în majoritate favorabile, ale unor cititori care împărtășeau acest tip de îngrijorare față de tot ceea ce ține de comportament în spațiul urban, de asumarea întregului univers pe care îl implică acum calitatea de a fi cetățean al unui oraș. Săptămîna trecută, m-am referit însă și la cel mai bun prieten al omului. Am avut grijă, cît am putut, să subliniez că fondul sonor plin de lătratul cîinilor, de-aici, de la noi, din România, e rezultatul nivelului de civilizație la care se găsesc cei care se consideră stăpînii nevinovatelor patrupede. Știam bine că „a te lua de cîini”, a îndrăzni să faci gafa asta imensă în spațiul nostru public înseamnă a-ți pune singur ștreangul de gît. În fond, chiar nici n-ai cum să te iei de bietele animale. Ele n-au nici o vină. Dimpotrivă. Sînt prezențe minunate, pline de afecțiune, uneori de-a dreptul salvatoare, în viețile multora dintre noi. De explodat, explodează fondul primar al ființelor bipede care sar „în apărarea” cîinilor, pentru a-și apăra, de fapt, orgoliile rănite, atunci cînd li se spune direct că sînt rudimentare, agresive, neadaptate la mediul urban.

Comentariile la adresa articolului de săptămîna trecută sînt un adevărat spectacol, infinit mai demn de interes decît articolul în sine. Pentru că spun despre noi mult mai mult decît ar putea spune orice articol. O doamnă care nu poate fi decît bine educată și cititoare constantă de reviste culturale scrie: „Dacă aș fi cîine și eu l-aș lătra pe Ștefănescu ăsta cu aroganța lui grețoasă”. Doamnă, cu tot respectul, o să vă rog să nu lătrați. Pe lîngă aroganța grețoasă, mi-am luat și spray cu piper. Glumesc, desigur. Lătrați, stimată doamnă, cît poftiți. Trăim într-o lume liberă. Există și comentarii absolut civilizate, indiferent de opinie. Unele perfect la obiect, altele mai pe lîngă. E absolut firesc, o revistă culturală din ziua de azi e, prin natura ei, un spațiu de dialog. Chiar și pentru cei care nu înțeleg această noțiune. O altă cititoare scrie așa: „Păi, Cătălin Ștefanescu nu vorbea de cîini care latră toată ziua, ci de cei care sînt reactivi cînd trece dînsul cu bichonul pe lîngă poartă. Deci de cîte ori pe zi e acceptabil să latre cîinele? Dar în străinătate? Că înțeleg că doar în România sînt obraznici cîinii și stau la bloc :))”. N-am bichon, doamnă. N-am cîine. Am un motan. Ironia fină (pasăre foarte rară) sau chiar și aceea mai adusă din toporișcă nu sînt doar acceptabile, ci necesare. Un pic de condiment nu strică niciodată. Dar dezlănțuirile de limbaj murdar, răstălmăcirile aiuritoare, jignirile crunte, delirul unor minți în care cruzimea joacă tontoroiul, toate astea sînt tot atîtea motive de mare îngrijorare. Nu pentru curățenia atmosferei din comentariile unei reviste culturale. E un fenomen firesc. Nu sîntem într-un laborator farmaceutic. E drept, un pic de măsură n-ar strica. Dar ar fi culmea naivității să te revolți la adresa chipului real al lumii. E o îngrijorare și o formă de compasiune față de oamenii care vin în contact direct cu asemenea indivizi. Unul propune (ca o glumă macabră, sper), cu speranța că-l aruncă în hăul cruzimii pe autorul articolului, operații de îndepărtare a corzilor vocale ale cîinilor. Sau eutanasieri de-a dreptul. Te crucești.

Alții trec la copii și-ți explică (fandositule și fițosule!) că asta-i viața adevărată. Copiii urlă. Sigur că urlă, evident, n-a zis nimeni să le punem căluș în gură. N-a zis nimeni să ne betonăm curțile ca să nu mai existe insecte sau frunze uscate pe jos. E vorba despre lipsa de măsură, stimați cititori. Despre nesimțirea care sfidează, despre indolența obraznică, trăitul într-o promiscuitate care-și ține coada sus și se dă civilizație. Celor care tînjesc după o viață clocotitoare în curtea comună din spațiul urban le propun să aducă și-o cireadă de vaci, o turmă de oi, niște porci, găini, rațe, gîște, bibilici, să știm o treabă. Să simțim din plin pulsul vieții adevărate. Că doar cu urlete de orășeni sadea și cu niște cîini, „care-i deranjează pe fandosiți”, nu se face primăvară. Haideți să facem în curtea blocului și niște grajduri și cotețe. Doar așa o să ne menținem reputația de adevărată „Grădină a Maicii Domnului”.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.