Dumitru e obosit rău. Muncește în cubiculul ăla de doi pe doi cîte 50-60 de ore pe săptămînă. E și vina lui, că a vrut multinațională. Prietenii lui s-au orientat mai bine, au servicii mai normale pe la Primărie. El nu și nu, că vrea să lucreze într-un mediu competitiv. I-a cam ieșit pe nas. Sînt ultimele minute ale programului și a prins puțin timp, să termine de editat apelul. Nu era o sarcină de serviciu, așa că s-a uitat de vreo trei ori peste umăr înainte să se apuce de treabă. Atît i-ar fi trebuit, să îl prindă boul ăla de rus, șeful de oficiu, că el face chestii private pe computerul de la birou. După ce a terminat de corectat textul, se dă pe spate în scaunul ergonomic și răsuflă ușurat. A mai trecut o săptămînă. Șapte zile cu un salariu relativ bun, în Montréal, un oraș fain. Închide computerul, își ia haina și pleacă spre casă. Se simte bine, pînă la urmă. Acasă, în România, nu ar fi putut să facă atîția bani, chiar dacă e programator. Apelul era către un parlamentar local. Îl ruga, în numele unui grup de imigranți români, să nu dea drumul vizelor cu România. Dumitru a muncit ani de zile să și construiască reputația de român cinstit și muncitor. Nu are de gînd să vadă străzile din Montréal pline cu cerșetori din Galați, Tîrgu Mureș sau Calafat. Să stea la ei acasă.

La 5614 kilometri spre est, Pascal doarme dus. Locuiește la o oră de Namur. Are o fermă de vaci. Cu numai o oră înainte fusese la o ședință de partid, cu activul socialiștilor din regiune. A înțeles treaba din prima. Walloniei îi trebuie o poziție de forță la negocierea bugetului federal belgian. Mai dă-i în mă-sa pe flamanzi! S-a săturat de bancurile lor proaste. Amărîții naibii! Au trăit sute de ani pe spinarea Walloniei industrializate. Țărănoii ăia de trei parale îi iau acum la mișto că au ajuns văcari? Idioții! A cui e vina că siderurgia s-a dus naibii? Că mineritul fierului s-a mutat în America de Sud? Pascal a avut oarecum noroc. S-a apucat de ferma de vaci a lui socru-său, după ce s a închis oțelăria. Are cam 400 de animale. Se vînd binișor, au carne bună. Acum, cu canadienii ăia și cu CETA lor, vor să-l bage a doua oară în faliment, cu fermele alea de 5000 de animale, injectate cu hormoni? La naiba și cu ei, și cu flamanzii! Vor vota contra Acordului. La naiba și cu Uniunea Europeană, dacă e cazul.

La 389 de kilometri spre nord-vest, Jenel Vandame își strînge lucrurile. Pleacă in România o vreme. Chestia s-a cam împuțit la Londra. Ăștia vorbesc de ieșirea din UE și că nu-i mai dau alocația la copii. Păi, se mai merită să stai aci? Nimeni nu apreciază că n-a dat în cap la nimenea. A trăit din cerșit. Ei vorbesc? Ce, ei n-au țiganii lor în Scoția? C-așa le zice… Gypsies. Au rulote, trăiesc numai pe drumuri și fac un ban din manțocăreli, cum e aia cu burlanu’ care trebe reparat. Jenel e ofticat. Un’ să se ducă? Franța, Germania sau chiar Finlanda sînt pline. Să treacă Oceanu’? E prea scump transportu’, că n-ai avioane ieftine pîn-acolo. Te costă o avere numa’ drumu’. Oftează, mai bagă-n bagaj cîteva perechi de șosete și își zice c-o vedea el cum o pica parandaraua.

La 2104 kilometri spre est, Alina se agită. Ar fi trebuit să doarmă deja, dar a prins-o o știre la televizor. Cică nu se ridică vizele cu Canada prea repede. Stă pe Facebook cu frate său Marius, care e programator la Montréal. Ar fi trebuit să plece la el, să-l vadă. Cine știe? Poate chiar să rămînă acolo. În fond, cu contabilitatea nu mori de foame. Pe oriunde, să fie la vreo Primărie, la vreo Regie, serviciu să fie. Oricum, în Bîrlad nu prea vezi luminița de la capătul tunelului. Viza o cam încurcă. Drumuri, bani, deranj. Marius are un singur conațional în firmă, pe unul Dumitru. Sînt prieteni buni.

La 1785 de kilometri spre vest, Jean-Claude Juncker își bea ultimul coniac al zilei. O zi în care ministra canadiană a Comerțului l-a luat peste picior. Cică UE nu ar fi în stare să-și asume nici măcar un amărît de tratat comercial și încă vrea să fie privită ca o putere mondială. Obosit și enervat, dă peste cap paharul și merge la culcare.

Mîine va fi o altă zi.