Despre Calogero se poate spune cu ușurință că are doi mentori. Unul este tatăl său, iar celălalt este Sony, capul mafiei cartierului Bronx. Mă refer, desigur, la filmul Poveste din Bronx, pe care l-am revăzut zilele acestea a nu știu cîta oară și pe care l-aș pune fără ezitare într-o listă de filmotecă școlară, dacă ar exista așa ceva. Revenind, Calogero sau C., cum îl identifică Sony și apoi întreaga comunitate, mai puțin tatăl său, este influențat decisiv de acești doi bărbați. Tatăl, șofer de autobuz, cu principii morale solide, încercînd mereu să-l țină departe de lumea lui Sony, respectiv acesta din urmă. Amîndoi îl iubesc, amîndoi îi vor binele, e indiscutabil, și amîndoi îi oferă sfaturi, îi transmit informații sau îi formează caracterul. Dar, în lectura pe care o voi face acum, dacă tatăl este mai degrabă limitat la un nivel informativ, Sony îi oferă lui C. instrumentele necesare dezvoltării personale. Replici memorabile are și tatăl: ­„Nu-ți irosi talentul!“ e laitmotivul său, însă nu oferă cu adevărat instrumentele care să susțină afirmația.

În momentul în care C. se îndrăgostește de o tînără de culoare, nu îndrăznește să îi spună tatălui direct, ci îl tatonează, afirmînd că altcineva ar fi în situația res­pectivă, pentru a-i testa reacția. Tatăl reacționează decent, dar totuși intolerant: nu-și putea găsi o iubită albă? În schimb, Sony îi spune direct: nu-ți pasă de ce crede lumea! E o fată de calitate? Atunci, în intimitatea voastră, nu contează întreg universul. Ai grijă doar să fie de calitate, și-i indică testul, în fapt îi pune la dispoziție un instrument: după ce fata a urcat în mașină, să observi dacă se întinde să-ți deblocheze și ție ușa; dacă o face, poți avea încredere în ea, nu e egoistă, contezi și tu. Dacă tatăl îi transmite lui C. valori care țin de propriul său univers, Sony îi permite lui C. să-și descopere universul personal, dincolo de prejudecăți limitative și de convenții sociale: îi formează competențe. De ce? Pentru că informațiile sînt perisabile și în mod fatal se perimează, rămîn învechite la un moment dat sau chiar se dovedesc a fi false, în lumina unor noi informații. Tatăl e pedagogul din școala care favorizează viziunea curriculară culturală, socială, estetică. Sony favorizează viziunea curriculară a dezvoltării personale.

Vorbă lungă, să o aduc la subiect. Teoria curriculumului identifică în evoluția unui individ, pe parcursul școlarității, patru cicluri curriculare. Primul, al achizițiilor fundamentale, pînă prin clasa a II-a. Al doilea, de dezvoltare, pînă prin clasa a VI-a, al treilea de observare și de orientare, pînă prin clasa a IX-a, cînd elevul își conturează opțiunile profesionale, iar ultimul, de aprofundare și de specializare, pînă la sfîrșitul liceului. După cum se observă, în primele două cicluri și eventual în al treilea se acumulează achiziții fundamentale, se consolidează și apoi se stabilește un traseu personal al dezvoltării. În esență, ceea ce ține de automatisme ale gîndirii și ale limbajului se formează și se consolidează, deci, pînă prin clasa a IX-a. Atenție, nu spun că apoi nu se mai pot forma competențe!

Veți vedea imediat încotro mă îndrept. Mi s-a întâmplat, într-un articol recent, să fac o eroare de exprimare. Dintr-un automatism de exprimare, nu pentru că nu știu cum este corect. Am prieteni care, spre exemplu, în loc să spună și să scrie corect verbul a vrea la indicativ imperfect, voiam, scriu vroiam, deși cunosc regula, unii sînt filologi, chiar cu doctorate, iar cînd au de redactat ceva științific sînt atenți, corectează, conștienți că au acest automatism. De ce îl au? Așa l-au deprins în primii ani de viață și de școlaritate. Ce vreau să spun: scrierea corectă, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical se deprind în primii ani, pînă prin clasa a VIII-a de școală cel mult.

Acum, să ne imaginăm că cineva nu a deprins corect niște reguli gramaticale în primii ani de școală. Problema lui majoră în viață va fi că uneori greșește cînd scrie cu un i sau cu doi? În schimb, să nu aibă alte competențe, să nu aibă capacitatea dezvoltării personale în diverse direcții care țin de viața care vine după 18 ani, ar putea să reprezinte o piedică serioasă în calea găsirii echilibrului care să-l susțină ca individ.

De ce vin cu discuția asta? Pentru că am văzut luări de poziție care susțin necesitatea ca în ciclul liceal să se introducă ore/lecții/conținuturi de gramatică. Să ne înțelegem: gramatica în sine este doar bagaj informațional. Că exprimarea corectă poate reprezenta un instrument în dezvoltarea altor competențe, este adevărat. Dar deprinderile de exprimare corectă țin de primele cicluri, atunci se învață, iar adăugarea de conținut în acest bagaj pe parcursul liceului înseamnă doar a aglomera o programă. De acord, elemente de gramatică normativă pot exista, dar în nici un caz ore de gramatică pură. Adică de ce ar mai învăța în liceu tipuri suplimentare de funcții sintactice, de propoziții subordonate și alte subtilități gramaticale? Acestea sînt potrivite pentru ciclul academic, făcînd obiectul pasiunii celor care aleg o specializare în această direcție. Opinia mea este că și programa de gimnaziu este excesiv încărcată cu elemente de gramatică, le-aș scutura puțin, dar să mai adăugăm încă și la liceu înseamnă chiar să abandonăm principiul dezvoltării personale, al formării de competențe, al orientării profilului absolventului către formarea de atitudini și asumarea de valori, în favoarea buchisirii unor chichițe și subtilități specifice tehnicilor de analiză gramaticală. Așa, putem să tot adăugăm, la nesfîrșit. Și să le cerem elevilor: „Nu-ți irosi talentul! Învață!“. În fapt, să le spunem că uite, nu e bine să vă îndrăgostiți de fata aceea de culoare, mai bine alegeți una albă, din comunitatea voastră. Perpetuînd doar un model cultural, nu unul al dezvoltării personale. Cred că mai bine îi ajutăm să învețe cum să privească dacă fata le deblochează portiera. Altfel, uităm că, de fapt, ceea ce era corect gramatical acum 20 de ani, astăzi e considerat incorect, că s-au schimbat unele reguli, deci că nu e decisiv să știe dacă o propoziție secundară e prepozițională sau completivă indirectă, în schimb poate fi decisiv să nu aibă acces la mecanismele dezvoltării personale. Vorbind despre cum e la „pîrnaie“, Sony îi spune lui C. că acolo poți face trei lucruri: să tragi de fiare, să joci cărți sau să intri în belele. În schimb, el a ales o altă variantă: să citească. Vedeți legătura, nu?

La final, cînd Sony e mort, tatăl lui Calogero vine să-i aducă omagiu, recunoscînd influența pozitivă avută asupra fiului. Asta deși, în alte momente, singurul său argument era: e fiul meu, nu al tău. Ca și cum am spune: trebuie să facem gramatică multă, pentru că e gramatica limbii române. Dar, în cele din urmă, tatăl – modelul curricular tradițional – recunoaște valoarea superioară a modelului curricular al dezvoltării personale. Noi de ce n-am face-o?            

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.