Recent, un laureat al premiului Nobel pentru economie spunea: „Nu ar trebui să lăsăm o criză să treacă fără să profităm de ea”. Nu contează că ideile de mai sus au fost rostite de Joseph Stiglitz, un economist cu viziune de stînga. Este limpede că o criză, dincolo de pachetul de probleme cu care vine, aduce și, ceea ce, în limbaj de lemn, sînt numite oportunități. O criză poate obliga la schimbări dureroase, la ajustări radicale, care în vremuri bune nu se fac. Cine schimbă ceva atunci cînd lucrurile merg sau pare că merg bine? Dar o criză face schimbarea obligatorie. O criză vine să ajusteze abrupt, rapid și dureros excesele din anii de creștere economică.

Dar criza financiară, transformată în criză economică, din anii 2008-2010 a adus o schimbare de substanță? Greu de spus. De exemplu, la nivel mondial, așa-numitul sistem bancar „din umbră”, prin care s-au derulat multe dintre creditele ipotecare care au dus la declanșarea crizei, există în continuare. Încercarea de reglementare a acestui sistem nu a adus rezultate notabile. O bancă „din umbră” poate fi descrisă ca o companie care se comportă ca o bancă, lucrează ca o bancă, dar care nu este supravegheată și autorizată după regulile sistemului bancar.

Sistemul de „levier” (leverage) funcționează în continuare. „Levier” înseamnă că o instituție de credit poate acorda împrumuturi de cîteva ori mai mari decît pasivele pe care le deține. Și „băncile din umbră”, și „împrumuturile-levier” nu înseamnă altceva decît riscuri crescute pentru sistemul financiar. Iar datele organismelor financiare internaționale arată că, la mai bine de un deceniu de la criza economică, situația nu este fundamental schimbată.

Uniunea Europeană a luat o serie de decizii. A înființat o autoritate care are drept scop reglementarea și autorizarea sistemului bancar, aplică teste de stres pentru bănci, a adunat birocrație și reglementări stufoase, toate avînd un singur scop: să existe un mecanism de alertă care să nu mai permită repetarea unei crize bancare de proporții.

Grecia, de exemplu, a primit cîteva lecții dure în criza din 2008-2010. A învățat că nu poți să dai 13 salarii bugetare și 13 pensii într-un an fără ca bugetul să fie aruncat în aer, că fiscul trebuie să mai încaseze cîte ceva din ceea ce plătesc turiștii, că nu poți avea piscină în curtea casei și să primești și ajutor social și, în general, că dacă creditorii nu pot primi banii împrumutați vor pune condiții stricte și deloc plăcute. Grecia pare că a învățat ceva din vechea criză, dacă ne gîndim că, înainte de pandemie, înregistra excedent bugetar primar, adică avea venituri mai mari decît cheltuielile dacă se scădeau plățile realizate în contul datoriei publice.

România, în schimb, a risipit toate sacrificiile pe care le-a făcut în criză. Tăierea fondului de salarii bugetare a fost pusă la loc în anul 2012. Nu doar atît, toate guvernele care au venit au crescut salariile din sistemul public și pensiile, astfel că deficitul bugetar a explodat. Chiar și deciziile privind aplicarea principiului contributivității pentru unele pensii speciale au fost anulate, revenindu-se la vechea variantă. Politicieni populiști.

TVA a fost readusă la nivelul de dinainte de criză. Nu doar atît. Guvernele au făcut o serie de programe pro-ciclice, adică au scăzut taxe și impozite într-o perioadă în care economia creștea. Rezultatul a fost că, în loc să strîngă fonduri la buget, guvernele au risipit banii, iar noua criză, cea sanitară, venită în anul 2020, a prins România în cea mai sensibilă situație bugetară, cu o procedură de deficit excesiv deschisă de Comisia Europeană. Toate acestea ne arată că România nu a învățat nimic din criza economică și că este gata oricînd să repete greșelile trecutului.

Noua criză, cea sanitară, declanșată în anul 2020, nu seamănă cu cea economică, dar oferă o mulțime de învățăminte. Temele schimbării sînt astăzi altele. Joseph Stiglitz nominalizează inegalitățile, schimbările climatice și reziliența economiei de piață. E o viziune de stînga. Se pot adăuga și subiecte fierbinți precum digitalizarea, schimbarea stilului de muncă sau dependența de o serie de piețe de aprovizionare.

De asemenea, există semne de întrebare referitoare la creșterea explozivă a datoriilor publice, revenirea treptată la deficite bugetare sub nivelul de 3% din produsul intern brut și problema complicată a trecerii de la politicile „neortodoxe” ale băncilor centrale, bazate pe expansiune monetară, la normalizarea politicii monetare, care, de fapt, înseamnă creșteri de dobînzi și oprirea treptată a programelor de achiziții de active, obligațiuni ale statelor și ale companiilor.

E prea devreme să înțelegem toate lecțiile crizei sanitare. Unele se văd la orizont, altele sînt stringente. Oprirea pandemiei este o provocare majoră. Lupta cu fake-news și cu teoriile conspirației sînt noutăți față de criza economică din 2008-2010.

O criză coincide cu presiunea schimbărilor. Uniunea Europeană are un plan de schimbare și finanțări alocate, SUA la fel, iar China rămîne, ca de obicei, mai conservatoare. Lumea se schimbă, economia se schimbă. Fie că ne place sau nu.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: wikimedia commons