La nouă luni de la preluarea mandatului, președinta Comisiei Europene a pronunțat primul discurs despre starea Uniunii. E un moment politic definitoriu, o practică parlamentară care s-a transformat aproape într-o instituție. E un prilej de bilanț parțial, dar și de conturare a priorităților UE. De data asta, discursul despre starea Uniunii a picat într-un moment de criză. Ursula von der Leyen și-a inaugurat mandatul cu puțin timp înaintea izbucnirii pandemiei de COVID-19; urmările economice și sociale ale acestei crize se vor resimți, probabil, și în viitoarea legislatură.

Altfel decît predecesorii ei în funcția de șefi ai Comisiei, care au urmărit mai degrabă inechitățile bugetare ori chestiuni legate de dinamica internă a puterilor în construcția Uniunii, Ursula von der Leyen s-a concentrat pe temele foarte concrete ale programului său, pe care le-a tratat în contextul actual al pandemiei și al crizei economice care afectează deja numeroase state: a vorbit despre pachetul de relansare economică, despre cooperarea europeană în domeniul securității sanitare, despre tranziția ecologică, despre digitalizare, despre reforma legislativă în domeniul migrației și azilului și despre politica externă a Uniunii. A bifat, într-o oră și un sfert, cît a durat discursul, aproape toate temele importante. Mai puțin una: cultura.

Într-un singur punct al discursului a atins subiectul printr-o frază care sună ca un slogan, nu ca expresie a voinței politice: „Proiectul nostru nu este doar ecologic sau economic: trebuie să fie un nou proiect cultural pentru Europa”. E adevărat, politicile culturale țin de competența statelor și nu de Uniune: statele sînt libere să-și definească propriile priorități în domeniul culturii și să aloce de la buget subvențiile respective. Acesta e și motivul pentru care nu există un comisar european pentru Cultură, așa cum există miniștri ai Culturii în majoritatea statelor europene. Dar, deși nu există politici culturale uniforme în statele membre, există principii și o anumită viziune comună asupra culturii în Europa. Unul dintre principii este protejarea diversității inclusiv în raport cu competiția internațională (în speță, cu producțiile culturale americane). Omiterea culturii din planul pentru „next gen” trebuie privită ca o perpetuare a acestei viziuni în care cultura rămîne o prerogativă a statelor.

Separarea nu e însă atît de abruptă: primul pas pentru o politică europeană în domeniul culturii s-a făcut încă de la sfîrșitul anilor ʼ70, cînd s-a lansat „Planul de acțiune culturală al Comisiei Europene”. Iar în Tratatul de la Maastricht (1992), se menționează că UE contribuie la dezvoltarea culturilor naționale, respectînd în același timp diversitatea națională. Programul „Europa creativă“, lansat în 2014, cu un buget de aproape 1,5 miliarde de euro pentru exercițiul bugetar 2014-2020, ilustrează exemplar modul în care Uniunea și statele pot contribui la consolidarea culturii.

Lipsa referințelor la domeniul culturii în discursul despre starea Uniunii e cu atît mai inexplicabilă cu cît, cu doar cîteva zile mai devreme, plenul Parlamentului adoptase o rezoluție în care cerea, printre altele, dublarea bugetului pentru programul „Europa creativă“.

Dincolo de rarele angajamente politice pentru susținerea culturii la nivel național nu există practici unitare. Dacă state precum Franța și Germania își permit să intervină, cu măsuri concrete și mai ales cu fonduri generoase, pentru a sprijini sectorul cultural puternic lovit de criza sanitară pe care o traversăm, alte state – printre care și România – doar mimează preocuparea pentru cultură, fără să facă efortul unor alocări bugetare pe măsura nevoilor. Cu riscul de a compromite cel mai fragil segment al economiei culturale, sectorul cultural independent. România e poate exemplul (negativ) cel mai clar, dar nu e singurul. Mai mult ca oricînd e deci nevoie de un pact european pentru salvarea culturii care să oblige toate statele membre ale Uniunii să facă eforturi pentru a-și menține cultura la nivel funcțional. Aşa cum anumite organizaţii internaţionale impun statelor membre să aloce un buget fix către anumite domenii strategice, tot aşa şi Uniunea Europeană ar putea măcar să recomande o unitate de măsură comună pentru resursele alocate culturii în ţările membre. Un Pact pentru Cultură la nivelul Uniunii Europene ar putea oferi o garanţie a stabilităţii pentru politicile culturale. Rezoluția Parlamentului European e doar un pas timid, nu un gest hotărîtor, care să producă și consecințe. Da, politicile culturale rămîn domeniul statelor membre, dar obligația de a finanța cultura ar trebui să devină un principiu (re)fondator al Europei după criza sanitară.