Inaugurarea unei noi instituții culturale la Berlin reaprinde o discuție veche: ce facem cu arta confiscată din colonii? Cum tratăm arta africană? Humboldtforum este unul dintre cele mai mari proiecte culturale din Germania de după reunificare. Un vechi palat al familiei de Hohenzollern, complet distrus în timpul războiului, a fost reconstruit pentru a găzdui un muzeu al culturilor extra-europene. Noua instituție își propune să devină un spaţiu al dezbaterii (un forum), nu doar un loc de conservare și de expunere. În expunerea permanentă, Humboldtforum a preluat colecțiile a patru mari instituții, în principal artefacte de la Muzeul Etnologic şi de la Muzeul de Artă Asiatică. Humboldtforum va mai găzdui o expoziție permanentă despre istoria orașului Berlin, cîteva spații dedicate expozițiilor temporare și un laborator de cercetare sub egida Universității Humboldt.

Deocamdată, pe fondul pandemiei, muzeul nu a intrat încă în circuitul turistic și nu a fost deschis publicului larg. Însă polemica iscată trezește un viu interes în rîndul opiniei publice. În centrul acestei dezbateri e colecția de bronzuri din Benin, aflată în expunerea permanentă. Obiectele au fost răpite din palatul regal (pe teritoriul actual al Nigeriei) în timpul unei sîngeroase expediții britanice din 1897 și revîndute apoi către mai multe muzee europene. Nimic nefiresc în acele vremuri: militarii, misionarii, funcționarii și diplomații au adus în Europa obiecte de cult africane. Cel mai adesea, aceste obiectele au fost obținute prin violență sau șantaj. La Berlin, muzeul etnografic deschis la jumătatea secolului al XIX-lea a început să fie populat cu artă africană. Spre sfîrșitul secolului era o adevărată competiție între muzeele europene: cine deține cea mai mare colecție, cele mai scumpe obiecte etc. Se estimează că 80% din patrimoniul cultural al Africii se află, astăzi, în Europa. Felul în care statele din Europa tratează obiectele de artă obținute prin rapt în perioada colonială a devenit o chestiune tot mai arzătoare. În joc e și reputația muzeelor. În cazul de față, a Humboldtforum. În urmă cu patru ani, istoricul de artă Bénédicte Savoy a demisionat din consiliul consultativ al instituției susținînd că muzeul ar trebui să stabilească proveniența obiectelor din patrimoniu, să restituie bunurile confiscate și de-abia apoi să le includă pe cele rămase în colecția permanentă.

Colecția etnologică a Forumului Humboldt (preluată și de la vehiul muzeu etnografic) cuprinde în jur de 500.000 de exponate. O echipă de istorici de artă a fost însărcinată cu misiunea dificilă de a reconstitui traseele acestor obiecte, modul în care au intrat în colecţiile muzeelor respective. Dar cum să documentezi proveniența tuturor acestor obiecte? Arta furată n-are fișe de proveniență… Politica muzeului e să nu expună obiecte cu origine incertă. Iar una dintre principalele preocupări ale cercetătorilor e să includă istoria fiecărui obiect, inclusiv povestea colonială, în discursul muzeal. Anumiți istorici spun că e prea puțin. Alții, dimpotrivă, că e prea mult. Ei se tem că expunerea e impregnată de penitență. În loc să vorbească despre nașterea și evoluția civilizațiilor africane, muzeul riscă să devină un manifest anticolonial. E, spun acești critici, o deturnare periculoasă a misiunii asumate inițial de Humboldtforum. În fine, mai sînt și cei care spun că penitența și autocritica nu folosesc la nimic și că singurul lucru pe care îl are de făcut Germania, în spiritul reinstituirii justiției e să restituie toate bunurile confiscate în vremea colonialismului. Dar asta ar duce la subțierea pînă la epuizare a unor importante colecții de artă – cum e cea deținută de Humboldtforum. Oricum, și dacă ar exista o voință politică reală, munca de documentare ar dura decenii.

Problema este cum și mai ales cui vor fi retrocedate aceste bunuri. Realitatea politică e acum diferită de cea de dinainte de colonizare, hărțile s-au modificat substanțial, unele state au dispărut făcînd loc unor țări noi. Chestiunea retrocedării presupune deci recunoașterea acestei istorii tumultuoase și angajează riscuri politice. Și, dacă Franța a făcut progrese substanțiale în demersurile reparatorii, Germania pare că se afundă în dezbateri teoretice pasionante, dar sterile.