E întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în trei săptămîni. În primele zile mă face să zîmbesc. „Ce cred eu despre Trump? Ce credeți voi?“, îmi vine să spun. Dar nu o fac. Prefer un răspuns neangajant și o fentă: „E alegerea oamenilor. Îmi pare un pic excentric uneori.“

Mi-a luat o vreme să îmi dau seama că întrebarea avea un rol de calibrare. Dacă aș fi răspuns ca un groupie, probabil discuția ar fi rămas la limita unui schimb politicos de opinii despre vreme. Ambiguitatea mea echivala însă cu un soi de acceptare tacită a faptului că pot suporta opinii ferme. Și ferme erau.

Sînt americani pe care simpla pro­nun­țare a numelui îi sufocă. Au tendința să încerce să găsească scuze. Să se delimiteze. „Nu e președintele meu.“ Apar instant enumerări succinte ale păcatelor președintelui și, în mod curios, cele rostite cu cel mai mare năduf țin mai degrabă de stilul prezidențial decît de ideile președintelui. De tweet-urile matinale care mișcă piețe și enervează oameni pînă la felul în care familia prezidențială a devenit parte a administrației. Atacurile nesfîrșite la adresa presei și discursurile în care deraiază incoerent în trei direcții în același timp sînt toate capete de acuzare în tribunalul opiniei publice cu simpatii centriste sau de stînga. Războaiele comerciale și presupusa apropiere de Kremlin sînt și ele menționate, dar, cel mai des, în planul secund.

Mulți dintre republicani au aceeași problemă stilistică cu președintele lor. Stînjeneala e vizibilă și e alungată cu cîte o glumă nesigură. Totuși, din constatările mele deloc științifice, ei sînt mai atenți la conținut. Astfel încît am înțeles, după mai multe discuții, că, pentru republicanul mediu, o piesă de mobilă de la Ikea e suficient de bună pentru Casa Albă cîtă vreme amintita piesă insistă să reducă taxe, să oprească imigrația ilegală și are șanse să oprească valul democrat care amenință să măture totul la alegerile următoare. Republicanii cu care am vorbit, unii dintre ei aleși în funcții publice, își vor semnala discret neplăcerea legată de aparițiile publice ale președintelui, dar și acordul ferm în legătură cu agenda.

Sigur că sînt nuanțe, nu toată lumea aprobă tot, dar o bună definire a priorităților face ca dilemele să fie rezolvate cu un calcul simplu. Pînă la urmă, un tweet nepoliticos e totuși mai puțin relevant pentru un cetățean american decît o reducere de taxe.

Președintele Trump pare să fi reușit cumva să evite consensul din mainstream-ul politic național. Sau să îl sfideze, dacă vreți. Nici un alt președinte îna­intea lui nu a îndrăznit să meargă atît de departe cu ignorarea cutumelor care țin de funcția prezidențială. Adversarii săi ar spune că nu numai cutumele, ci și legea e interpretată cumva într-o manieră mai specială. Adică e încălcată.

Cel mai recent scandal în care e implicat președintele – o tentativă de a convinge noua putere din Ucraina să înceapă o anchetă care ar fi lovit în familia lui Joe Biden, principalul său contracandidat la alegerile următoare – nu a ajuns încă la o concluzie, însă se aud deja tradiționalele apeluri privind punerea sa sub acuzare. Trump luptă încrîncenat cu orice sugestie că ar fi făcut ceva ilegal. La fel cum a făcut-o cu raportul Muller, la fel cum a făcut-o de fiecare dată cînd lumea a refuzat să arate, să vorbească sau să se comporte așa cum își dorește.

Nici unul dintre americanii cu care am vorbit de-a lungul unei luni întregi nu a ignorat subiectul Trump. Nivelul de emoție, fie el pozitiv sau negativ, e mult peste cel obținut de oricare alt politician din istoria recentă. Trump entuziasmează sau înfurie oameni, dar nimeni nu rămîne indiferent.

Pentru adversarii săi, mai ales cei în­scriși în cursa pentru nominalizarea democrată la funcția prezidențială, asta creează o dilemă din care e greu de ieșit. Cum e mai bine să lupți cu Trump? De pe poziții moderate sau, asemeni lui, exprimînd opinii radicale care se schimbă de la o zi la alta?

În rîndul simpatizanților democrați, anxietatea e ușor de observat. Cu toții au un candidat preferat și îți vor vorbi despre avantajele lui. Biden, Warren, Sanders, Harris – toți vin cu platforme solide și sînt hotărîți să își joace șansa pînă la capăt.

„Dar îl poate învinge pe Trump?“ Niciodată răspunsul la întrebarea asta nu este ferm. E mai degrabă speranță decît siguranță. Teama de spirala tăcerii care a dus la rezultatul din 2016 e încă prezentă. Umbra unei runde de alegeri care n-a fost încă pe deplin înțeleasă e lungă și invită la prudență.

Presiunea care vine de jos în sus e greu de administrat. S-a întîmplat să fiu prezent la o întîlnire a unui congresman din Illinois cu electoratul. Una dintre acele „town hall meetings“ care fac din cultura politică americană un spectacol pasionant și, mai ales, onest. Congresman-ul, un democrat, a răspuns stoic tututor întrebărilor pe care le-a primit, încercînd din greu să reziste tentației radicalizante a votanților. Alegătoriii voiau acțiune, îl voiau pe Trump plecat înainte de finalul mandatului. Omul nostru s-a ferit să răspundă ferm, părînd să sugereze că victimizarea actualului președinte e ultimul lucru de care democrații au nevoie dacă vor o strategie cîștigătoare. Nu a fost foarte convingător. O săptămînă mai tîrziu citeam în presă că Brad Schneider, congresman-ul nostru, se alătură grupului de parlamentari care cer punerea sub acuzare a președintelui.

„Ce crezi despre Trump?“ În centrifuga politică americană, moderația e, zilele astea, un semn de slăbiciune.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.