Ce are cu noi toţi. Ce are cu toţi cei care cred şi nu cred în el. Cu toţi cei care nu poartă mască şi, prin ricoşeu, cu toţi cei care poartă fără însă a fi apăraţi de consecinţele prostiei celorlalţi. Arbitrii de fotbal, se zice, sînt o specie aparte, trăind într-o lume a lor, muţi şi invizibili în afara terenului, o categorie care zboară sub radarul uman. Arbitrii şi deciziile lor care nu pot fi contestate, cu greşelile lor care nu pot fi pedepsite, cel puţin nu vizibil, au stat mereu într-o umbră care le dă o paloare nefirească a sufletului. Dar carnea e aceeaşi. Şi, în noua paradigmă a fotbalului, ei sînt un mare pericol deoarece, spre deosebire de membrii echipelor, scapă oricărui control. Impunitatea lor antepandemică se transformă acum într-un factor destabilizator dincolo de consecinţele suflatului în fluier.

Ca şi în viaţa de dinainte, arbitrii fac ce vor. Ochiul public nu are ce căuta în viaţa lor, spre deosebire de ceea ce se întîmplă cu jucătorii, antrenorii, conducătorii din fotbal. Aceştia sînt blamaţi atunci cînd se îmbolnăvesc, se nasc anchete, sînt ameninţaţi cu amenzi. Urmările pot fi grave nu numai în privinţa sănătăţii. Despre arbitri, în schimb, nu se ştie mai  nimic. Sînt ei controlaţi, investigaţi, supuşi unor sancţiuni? Mister şi groază. Nu e voie să ştim. Nu e cazul să ne băgăm nasul. Arbitrii se infectează, poate le dau leapşa şi altora, se fac bine, dacă se mai fac, mergînd pe blat, cum se zice în fotbal, fără să dea socoteală lumii pe care o judecă. Există oare spitale aparte pentru ei, medicamente exclusive? Poţi umbla cu mintea şi ironia în multe locuri, pus în faţa caracterului obscur al acestei frăţii.

Ce putem face? Nimic. Urări de sănătate. Şi de lămpi cu UV interioare.