Luna trecută, noul preşedinte al Chinei, Xi Jinping, a ales Moscova pentru prima sa vizită în străinătate. El şi preşedintele Vladimir Putin au anunţat un număr de acorduri şi apoi au călătorit la Durban, în Africa de Sud, pentru cel de-al cincilea Summit BRICS, unde s-au întîlnit cu liderii Indiei, Braziliei şi Africii de Sud, pentru a anunţa crearea unei noi bănci de dezvoltare, care ar putea concura dominaţia Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. Cei cinci lideri au ţinut discursuri referitoare la schimbarea ordinii mondiale, iar Xi a spus că „potenţialul de dezvoltare al BRICS este infinit.“

Pare ca şi cum BRICS s-ar fi maturizat, în sfîrşit. În urmă cu trei ani, eram sceptic în legătură cu această organizaţie. Şi, în ciuda aparentului succes al recentului summit, încă sînt sceptic.

Cu aproape 12 ani în urmă, Jim O’Neill – pe atunci economist-şef la Goldman Sachs – a inventat termenul „BRIC“ pentru a descrie „pieţele emergente“ ale Braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei. Din 2000 pînă în 2008, aceste patru ţări au împărtăşit o creştere rapidă a producţiei, de la 16% la 22% (în termenii puterii de cumpărare), iar economiile lor s-au comportat peste medie, în timpul recesiunii globale ce a urmat.

Pentru investitori, acest rezultat a justificat crearea atrăgătorului acronim (brics = cărămizi, în engleză – n.red). Apoi, însă, un lucru straniu s-a întîmplat: creaţia investitorilor a prins viaţă. În 2009, reprezentanţii celor patru ţări s-au întîlnit pentru prima dată în Rusia, într-un efort de a născoci o nouă organizaţie politică internaţională. Africa de Sud s-a alăturat acestui bloc în 2010, în primul rînd din motive politice. Aşa cum spunea recent Jim O’Neill pentru China Today: „Africa de Sud e destul de norocoasă să fie în acest grup, fiindcă – economic vorbind – e mai degrabă mică, în comparaţie cu ceilalţi.“ În plus, performanţele ei economice sînt relativ domoale, cu o rată de creştere de doar 2,3%, anul trecut.

Într-adevăr, dacă BRICS poate fi de ajutor în coordonarea unor anumite tactici diplomatice, organizaţia aduce la un loc ţări foarte diferite. Nu doar că Africa de Sud e minusculă în comparaţie cu celelalte ţări, dar economia Chinei e mai mare decît a tuturor celorlalţi membri la un loc. Tot aşa, India, Brazilia şi Africa de Sud sînt democraţii şi, ocazional, se întîlnesc în forumul alternativ pe care-l numesc „IBSA“. Şi, în vreme ce marile autocraţii – Rusia şi China – găsesc avantajos, din punct de vedere diplomatic, să ciupească America, ambele au relaţii diferite, dar cruciale cu Statele Unite. Şi amîndouă au lucrat pentru a zădărnici eforturile Indiei, ale Braziliei şi Africii de Sud de a deveni membre permanente în Consiliul de Securitate al ONU.

Aşa cum spuneam acum trei ani, nu prea are sens să incluzi Rusia, o fostă superputere, în oala economiilor emergente. Rusia nu are exporturi diversificate, se confruntă cu probleme grave demografice şi ale sistemului de sănătate şi, chiar în cuvintele fostului preşedinte, Dimitri Medvedev, are „mari nevoi de modernizare“. Puţine s-au schimbat de cînd Putin s-a reîntors la preşedinţie, anul trecut. Creşterea economică a Rusiei a beneficiat de mărirea considerabilă a preţului petrolului şi gazelor, din ultima decadă, dar celelalte industrii competitive nu au apărut încă, iar, acum, ţara se confruntă cu perspectiva scăderii preţurilor la energie. Deşi are ca ţintă menţinerea unei creşteri anuale de 5%, economia a fost relativ stagnantă, anul trecut.

Dacă resursele de putere ale Rusiei par să intre în declin, Brazilia pare mult mai impresionantă, dat fiind că are un teritoriu de aproape trei ori mai mare decît India, o rată a alfabetizării de 90% şi un venit pe cap de locuitor de trei ori mai mare decît India (şi de două ori mai mare decît China). Dar, în cei trei ani de la ultima mea evaluare, performanţele Braziliei au scăzut: creşterea economică anuală s-a încetinit de la 7,5% în 2010, la 1% anul trecut, cu o previziune de 3,5% pentru 2013.

Ca şi Brazilia, India a trecut prin experienţa unei creşteri bruşte a producţiei, după liberalizarea economiei în anii ’90; într-adevăr, pînă acum cîţiva ani, creşterea PIB-ului a fost apropiată de cea a Chinei. Anul acesta, oricum, se aşteaptă ca producţia să crească relativ mai puţin, cu 5,9%. Dar fără să-şi îmbunătăţească infrastructura şi rata alfabetizării (în special pentru femei), India nu va putea prinde China din urmă.

Deci, am putea lua BRICS, de astăzi, mai în serios decît BRICS de acum trei ani?

În mod grăitor, meeting-ul de la Durban n-a putut produce alte amănunte asupra structurii noii bănci propuse, sugerînd că au fost făcute puţine progrese de la reuniunea de anul trecut de la New Delhi, acolo unde acest plan a fost anunţat în premieră. De fapt, în ciuda hotărîrii de a lansa „negocieri formale“ pentru înfiinţarea băncii, dezacordurile privind mărimea şi acţiunile băncii n-au fost rezolvate.

Lipsa de unitate e simptomatică pentru incompatibilităţile dintre membrii BRICS. În termeni politici, China India şi Rusia luptă una cu alta pentru putere în Asia. În termeni economici, Brazilia, India şi Africa de Sud sînt preocupate de efectele subevaluării cursului monetar al Chinei asupra propriilor economii.

În urmă cu trei ani, scriam că „e puţin probabil ca BRIC să devină o organizaţie politică serioasă, de state cu aceleaşi idei“. Recentul summit BRICS nu-mi dă nici un motiv să-mi revizuiesc această evaluare.

Joseph S. Nye este profesor la Universitatea Harvard şi autor al cărţii The Future of Power.

Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org

traducere de Andrei MANOLESCU