Franţa este în derivă. Potrivit sondajelor de opinie, popularitatea lui Nicolas Sarkozy a scăzut la cel mai mic nivel înregistrat de zeci de ani de către un preşedinte francez. Săptămîna trecută, doi miniştri au demisionat, dar agitaţia parlamentară şi a presei continuă, alimentată de acuzele de „conflict de interese“ împotriva unui ministru suspectat de corupţie în legătură cu strîngerea de fonduri pentru campania prezidenţială a lui Sarkozy. 

Unii miniştri nu se simt însă prea lezaţi de percepţia publică atunci cînd folosesc fonduri publice şi este foarte clar că atmosfera politică a devenit otrăvitoare. Atmosfera din Parlament este execrabilă, iar asta ar putea fi îndeajuns pentru a răsturna Guvernul, votînd o moţiune de cenzură. Dar Constituţia proclamată de Generalul Charles de Gaulle este puternică, iar Sarkozy va rămîne pe poziţii pînă la finele mandatului său, în 2012. De asemenea, în ajutorul preşedintelui francez vin şi slabele şanse electorale ale Partidul Socialist, aflat în opoziţie. Dimensiunile crizei politice din Franţa par a fi disproporţionate în raport cu situaţia reală în care se află ţara. Mai exact, Franţa a fost serios lovită de criza financiară globală şi declinul economic. Cu toate acestea, consecinţele au fost mai puţin dramatice decît în multe alte ţări europene. 

Două dintre cele trei ţări baltice şi Grecia se află într-un mare impas financiar. Cam aceasta este situaţia şi în Portugalia, Spania, Ungaria şi Islanda. Irlanda, Belgia, Italia şi Marea Britanie nu sînt încă la adăpost de pericol, din cauza marilor datorii publice sau a deficitelor de cont curent. Dar Olanda şi Austria şi – într-o mai mică măsură – Germania şi Franţa se situează ceva mai bine. 

Pe termen scurt, situaţia din Germania este mai puţin gravă decît în Franţa. Balanţa comercială e pozitivă, şi per total, datoria publică nu e atît de ridicată ca în alte ţări. În ciuda ratei ridicate a şomajului şi a creşterii economice mici, Germania nu se confruntă cu o ameninţare pe termen scurt la adresa stabilităţii macroeconomice, deşi populaţia ţării este în scădere, iar îmbătrînirea va implica provocări enorme în deceniile ce urmează. 

Situaţia pe termen scurt a Franţei este mai mult decît îngrijorătoare. Deficitul fiscal este mai mare de 6% din PIB, balanţa comercială este negativă, iar datoria publică – deşi mai mică decît în tot restul ţărilor europene, exceptînd Germania şi Olanda – este totuşi 80% din PIB. Franţa are nevoie urgentă de reforme structurale, iar pentru acestea e nevoie de un guvern puternic. Bineînţeles, comportamentul lipsit de etică al oficialilor – aflat la originea actualei crize – este de neacceptat. Dar, în cazul în care creşterea economică ar fi fost mai mare, iar rata şomajului ar fi fost în scădere, aceste scandaluri nu ar fi căpătat proporţii atît de dramatice. 

Doi factori intensifică presiunea pusă pe Sarkozy. În primul rînd, opinia publică este din ce în ce mai conştientă de faptul că e nevoie urgentă de politici simple şi eficiente, mai ales în domeniul pensiilor, al asigurărilor de sănătate, precum şi în organizarea statului. În al doilea rînd, în ultimele decenii, întrebaţi ce îi face pe ei fericiţi, cum îşi văd viitorul personal, dar şi al ţării lor, francezii s-au declarat în proporţie de 10 pînă la 20% mai pesimişti decît alte naţii. Economia de piaţă e mai puţin populară în Franţa nu doar faţă de toate celelalte ţări europene ori SUA, dar şi faţă de ţări precum China sau Rusia! Este viitorul mai bun? Toate ţările emergente răspund pozitiv. Acesta este şi răspunsul majoritar al Statelor Unite şi al Europei. Dar în Franţa, majoritatea spune „nu“. Acest pesimism profund militează contra oricărei dezbateri publice sau reforme şi exagerează importanţa actualei crize politice. 

Din 1930, cînd au fost create primele institute de sondaje în Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa, au fost puse întrebări despre fericire şi despre percepţia viitorului. La început, francezii au dat răspunsuri asemănătoare altor naţiuni. Dar în iunie 1940, cerul s-a prăbuşit peste ei. Această ţară ultra-centralizată şi orgolioasă, unde statul avea o importanţă mai mare ca în alte părţi, iar armata triumfase în atîtea războaie, a fost martora unui colaps total în decurs de doar două săptămîni. Un guvern care nu rezultase din alegeri, capitulînd în faţa lui Hitler, a oferit un viitor limitat, provincial, cu iz de vasalitate. Francezii nu şi-au revenit de fapt niciodată după acea traumă. În ciuda renaşterii înfloritoare de după război, înfrîngerea morală a elitei şi ezitarea sistemului politic au rămas în mentalul colectiv. Pesimismul extrem a devenit ceva permanent, făcînd imposibil de atins un consens – un impas adîncit şi de slaba dezvoltare a societăţii civile din Franţa. Aşa că sînt de aşteptat şocuri puternice. Balansarea fondurilor bugetului public, în aşa fel încît să nu pună în pericol creşterea economică şi locurile de muncă, cere un guvern stabil şi capabil – şi timp. Marea Britanie şi Germania au găsit răspunsuri la aceste nevoi. O va face şi Franţa? 

Morocănoşii, plîngăcioşii şi intratabilii francezi au demonstrat de multe ori că sînt capabili să-şi revină. Iluminismul, la urma urmei, s-a născut în Franţa. Există de asemenea Revoluţia Franceză, episodul Napoleon, bătălia de la Marne – cîştigată în 1914 datorită iniţiativei spontane atunci cînd guvernul şi statul au cedat – şi marea renaştere din 1945-1950. 

De asemenea, rata naşterilor este mai mare în Franţa decît în toate celelalte ţări europene, iar aceasta este de fapt cheia revitalizării generaţiilor. În urmă cu 30 de ani, în topul mondial al celor mai mari 100 de companii nu era nici una franceză. Astăzi sînt 15. Sistemul de educaţie şi cel de a-sigurări de sănătate sînt încă, în ciuda problemelor, printre cele mai bune din lume. Intelighenţia şi ştiinţa rămîn încă foarte prolifice, fiind printre cele mai avansate în multe domenii. 

Aşa că nu îngropaţi încă Franţa! Francezii vor avea de înfruntat în anii următori multe dificultăţi, dar Franţa ar putea fi, peste 30 de ani, singura ţară europeană capabilă să ţină capul sus.  

Michel Rocard este fost premier al Franţei şi lider al Partidului Socialist Francez, iar, în prezent, ocupă funcţia de membru al Parlamentului European.  

Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org  

traducere de Stela GIURGEANU