Probabil că lui Recep Tayyip Erdogan îi fac plăcere lamentaţiile europenilor legate de faptul că bazilica Sfînta Sofia va deveni moschee după ce a avut, din 1934, statut de muzeu. El are încă o dovadă a slăbiciunilor din sînul lumii occidentale. Dacă Uniunea Europeană ar fi fost unită şi puternică, transformarea acestui edificiu, din simbol al ecumenismului şi al dialogului dintre civilizaţii, în simbol al ideologiei neo-otomane şi al ofensivei islamului nu s-ar fi putut produce…

În documentatul său eseu intitulat Decadenţă, apărut în 2017 la Editura Flammarion, filozoful Michel Onfray semnalează nu numai moartea Occidentului, dar avansează şi o ipoteză privind data decesului moral: pe 14 februarie 1989, cînd ayatollahul Khomeiny l-a „condamnat” la moarte pe scriitorul britanic Salman Rushdie pentru cartea sa Versetele satanice. Occidentalii ar fi putut atunci să reacţioneze la unison, să-şi retragă ambasadorii, să facă bloc în jurul scriitorului ameninţat, să reamintească prin toate canalele posibile că libertatea de exprimare şi de creaţie face parte din codul genetic al lumii libere… Or, arată Michel Onfray, occidentalii şi-au semnat singuri condamnarea la moarte prin inerţia lor, prin incapacitatea lor de a-şi apăra valorile.

Dată fiind simbolistica acestei bazilici (al cărei nume în traducere înseamnă Înţelepciunea lui Dumnezeu) şi lipsa de vlagă cu care reacţionează Uniunea Europeană în faţa deciziei lui Recep Tayyip Erdogan, putem spune că Sfînta Sofia este pierdută pentru a doua oară de un Occident care moare a doua oară. Într-un articol publicat  în cotidianul Le Figaro, istoricul şi teologul Jean-François Colosimo arată că proiectul neo-otoman al lui Recep Tayyip Erdogan are nevoie, pentru a cîştiga simpatia turcilor, nu doar de „victorii pe teren”, ci şi de simboluri puternice. În privinţa „victoriilor”, el le are deja. Democraţia în Turcia este aproape lichidată, statul laic creat de Atatürk (cel care a ordonat, de altfel, în 1934, transformarea Sfintei Sofia din moschee în muzeu) practic a dispărut, occidentalii sînt şantajaţi şi reduşi la tăcere cu arma invaziei migratorii, prezenţa militară turcă în Siria şi în Libia vasalizează treptat aceste ţări faţă de Ankara (dar în bună înţelegere cu Rusia)… Sînt numeroase provocările lansate în ultimii ani de regimul încarnat de Erdogan nu numai faţă de europeni, ci şi faţă de Statele Unite, şi aceasta în condiţiile în care, pe hîrtie, Turcia rămîne aliatul lumii libere întrucît face parte din Alianţa Atlantică…

Pe data de 6 iulie, Uniunea Europeană îl trimitea pe responsabilul ei cu diplomaţia, Josep Borrell, la Ankara, în încercarea de a relansa dialogul cu Turcia, ameninţînd în acelaşi timp vag cu sancţiuni dacă Erdogan îşi continuă politica agresivă de inspiraţie otomană. Pe lista reproşurilor europene se mai află şi tendinţele hegemonice ale Turciei în zone ale Mediteranei care în mod normal revin Greciei şi Ciprului. În ceea ce priveşte Franţa, ea a intrat aproape în coliziune directă cu Turcia cînd unul dintre vasele de patrulare franceze avînd misiunea de a stopa transporturile ilegale de arme în Libia a fost ameninţat direct de nave militare turceşti.

Turcia s-a îndepărtat atît de mult de Europa încît faptul că îşi menţine statutul de ţară candidată la integrarea europeană apare ca anacronic. Ceea ce nu înseamnă că unii europeni nu reflectează şi la partea lor de vină pentru că s-a ajuns aici. O întrebare de acest gen îşi pune, în cotidianul Le Monde, editorialista Sylvie Kauffmann. „Cînd am pierdut Turcia?”, se întreabă ea, amintind că acest gen de reflecţie poate fi făcut şi în privinţa Rusiei. Cum, în ce moment, prin ce accident, prin ce lipsă de abilitate Uniunea Europeană, care în urmă cu 30 de ani reprezenta modelul absolut de integrare economică şi democratică, i-a pierdut pe turci şi pe ruşi? Totul părea atît de bine lansat, Europa occidentală era ca o locomotivă capabilă să tragă după ea, spre prosperitate şi spre libertate, nu doar ţările Europei de Răsărit, ci şi Rusia aflată în tranziţie şi Turcia care încerca să găsească un modus vivendi între democraţie şi cultura musulmană… Unii vedeau chiar întregul bazin neeuropean al Mediteranei ataşat acestui tren triumfal, iar în iulie 2008 preşedintele de atunci al Franţei, Nicolas Sarkozy, reunea la Paris 43 de ţări (cele europene precum şi 15 ţări partenere) cu scopul de a lansa o Uniune pentru Mediterana.

Poate că atunci a murit, de fapt, Occidentul, cînd acea promisiune de bunăstare generală s-a pulverizat odată cu criza economică izbucnită în 2008 şi odată cu eşecul revoluţiilor din lumea arabă…

Indiferent de data care trebuie pusă pe acest „certificat de deces” (ca să reiau retorica lui Michel Onfray), fapt este că în prezent o Uniune Europeană foarte slăbită se vede confruntată cu trei „adversari sistemici”. Sintagma „adversar sistemic” îi aparţine preşedintelui francez Emmanuel Macron. El a folosit-o pentru prima dată în martie 2018 referindu-se la China, dar poate fi extinsă la Turcia şi la Rusia întrucît şi ele construiesc acum „sisteme” poziţionate în opoziţie cu valorile europene. Trei nostalgii imperiale, dintre care două la frontierele Uniunii Europene, riscă să devină principalele provocări ale acestui secol pentru construcţia europeană. Iar faptul că recent preşedintele chinez Xi Jinping a decis să reia total sub ascultare fosta colonie britanică Hong Kong are aceeaşi semnificaţie ca transformarea Sfintei Sofia în moschee. Provincia Hong Kong trebuia să-şi păstreze statutul democratic pînă în 2047. Dar Xi Jinping nu vrea să-i facă acest „cadou” Occidentului. La fel şi Recep Tayyip Erdogan: la ce bun să-i lase pe occidentali să creadă în simbolistica dialogului dintre civilizaţii prin menţinerea statutului de muzeu pentru Sfînta Sofia?

„Să nu-l lăsăm pe Erdogan să transforme Sfînta Sofia în moschee!” se intitula articolul istoricului Jean-François Colosimo evocat mai sus. Ca strigăt lansat în deşert, greu de găsit altul mai dramatic în acest an ciudat, cînd pandemia de coronavirus a devenit parcă o aliată a dictatorilor.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.