În fond, e o efemeridă. Un articol de ziar. O alcătuire simplă, care trăiește o zi. Bine, o săptămînă, căci e vorba despre un articol publicat în revista noastră. Și dacă e așa de simplu, de ce ar fi atît de greu de înțeles? Eu scriu despre obsesia socialistă de a controla banii altora. Și folosesc un exemplu. Mă refer la o anume membră a Congresului american, socialistă pînă-n unghii. Credeți că, dintre cei care se reped la mine, există măcar unul singur care să fi înțeles că eu susțin o idee (socialiștii vor să controleze banii altora) cu un exemplu (femeia aceea)? Nici vorbă. Toți sar să o apere, ca și cum e vorba despre ea – că e zeița timpului. Și nici unul dintre fanii socialismului care mă contestă nu se consumă să demoleze ideea mea, care-i face, practic, hoți. Pe socialiști nu asta îi supără. Pentru socialiști, lovitura e mai tare dacă zici ceva de activistul zilei decît de cauză. Asta e o altă observație interesantă la care voi reflecta cu altă ocazie. (Nu săriți, n-am zis nimic de Ocasio-Cortez, am zis „cu altă ocazie“) Așadar, e vorba despre o idee pe care, iată, ca să o pun mai clar în evidență, o repet pe silabe: so-cia-liș-tii vor să con-tro-le-ze ba-nii al-to-ra! Mai încerc o dată un articol despre asta. Cu un alt exemplu. Poate, de data asta, merge.

Tradiția orală populară, precum și literatura cultă, sînt pline de povești cu oameni bogați care își pierd mințile și sufletele din cauza banilor. „Ochiul dracului“ corupe în toate sensurile. Doar că, adesea, uităm că puterea stricătoare a banilor nu depinde de distanța la care se află – „ochiul dracului“ corupe și dacă te privește de aproape, și dacă te privește de departe. Ce vreau să spun este că ar fi bine dacă am vorbi și despre cum își -pierd mințile și sufletele din cauza banilor și cei care nu au bani, cei care privesc cu jind spre „ochiul dracului“, de departe. O fi adevărat că bogăția ridică mari provocări de conștiință (nu știu cum e, nu sînt un om bogat, dar am citit despre asta), însă e la fel de adevărat că și cei care nu sînt bogați (dar nici, neapărat, foarte săraci!) au parte de ispite specifice. E oribil să ajungi să disprețuiești și să umilești oamenii doar pentru că sînt mai săraci decît tine. Dar nici să-i urăști pe cei mai bogați decît tine, să-i pizmuiești, să-i suspectezi de nelegiuiri tot timpul, să-i invidiezi și, în cele din urmă, să vrei să te înstăpînești tu peste banii altuia nu este mai sănătos.

Campania de subscripție publică pentru refacerea Catedralei Notre-Dame a debutat fulminant – la nici 48 de ore de la incendiu, suma promisă de diverși donatori friza miliardul de euro. Dar emoția pe care bietul de mine a simțit-o auzind de o asemenea spontană solidarizare s a dovedit a fi cu totul inadecvată. Prin mii de piepturi acoperite de veste galbene, prin mii de pori ai acestui Leviathan IT în care trăim, prin mii de texte instantaneu răspîndite pe toată fața planetei, spiritul vremii dă noul ton: donației pentru Notre-Dame i se răspunde cu revoltă sau, în versiune mai calmă, cu reproș. Mulțumirile sînt specifice altei generații, care oricum moare sub ochii timpului de azi. În spiritul timpului, cînd bogatul dă, nu i se mulțumește – i se reproșează fie că n-a dat destul, fie că n-a dat unde trebuie, fie că n-a dat sincer, din inimă, fie că a agonisit vinovat ceea ce are și, prin urmare, ce dă nu dă de la el, ci de la cei mulți pe care necesarmente i-a furat cumva. Pînă acum, nu prea m-am prins că acesta e spiritul vremii. Dimpotrivă, credeam că trăim o eră a participării civice, a „implicării“, a „susținerii“ feluritor cauze.

Nu mică mi-a fost surpriza cînd am văzut că donatorii pentru restaurarea catedralei pariziene s-au ales cu imediate înjurături pentru generozitatea lor. Înjurătorii le reproșau că nu donează din averile lor fabuloase altor cauze, cum ar fi: copiii săraci din Africa, încălzirea globală, femeile abuzate de soții lor, bolnavii de cancer etc. În plus, se spunea că restaurarea bătrînei Catedrale este un proiect „fancy“, „de bani gata“, specific oamenilor cu bani care trăiesc în bula lor sofisticată din centrul Parisului pe care și-o autofinanțează exorbitant și nu văd realitățile marginilor, acolo unde oamenii o duc greu, viața e dură etc. Asta a fost, să-i spunem, linia ideologică a reproșurilor. Simultan cu ea s-a dezvoltat, să-i zic așa, linia morală. Nu puțini au fost cei care și-au exercitat plăcerea de a „demasca“ ipocrizia donatorilor. Adică tu dai atîția bani pentru Notre-Dame și uite cine ești, de fapt: un burghez fără suflet (pentru că nu vrei să salvezi balenele), arogant (pentru că nu vrei să salvezi copiii din Africa), lipsit de empatie (pentru că nu-mi dai banii tăi mie, să vezi cum trebuie cheltuiți ei).

Notez, în treacăt, că nimic nu pare că face mai mare plăcere omului care are Facebook la îndemînă decît să judece pe altul sub aspect moral. Să-i demaște ipocriziile în văzul întregii lumi. Judecata morală a devenit un spectacol voluptuos în lumea Facebook, iar poporul Facebook practică acest nou sport social cu un apetit insațiabil. Facebook a umplut planeta de moraliști!

În ceea ce mă privește, credeam că tot mai solida mea mizantropie mă ferește de surprize neplăcute din partea semenilor – dacă sînt deja convins că natura umană este rea și că oamenii sînt, în general, natural dispuși să facă mizerii unii altora, ce m-ar mai putea surprinde? Ei bine, iată că nu sînt îndeajuns de mizantrop. Recunosc, am fost surprins. În general, asemenea manifestări de Facebook îmi repugnă atît de violent încît doar ce iau cunoștință de ele și trec mai departe. Ciudat, de data asta am vrut să citesc cît mai multe asemenea mizerii. Căci, în mintea mea, să înjuri un om generos pentru generozitatea lui este o mizerie. Ei bine, corul de înjurături ascultat de aproape mi-a arătat ceva mai profund decît grija activiștilor față de agenda atît de dificilă a salvării planetei sau de plăcerea sportivă a demascării morale a celuilalt. Ascultînd cu atenție, am putut distinge sunetul urii. Este ura celor care nu au (atît de) mulți bani împotriva celor care au (atît de) mulți bani. Ura ascunsă, înăbușită, pe care se clădește socialismul.

Am mai scris cu alt prilej, tot în această pagină, că socialiștii au toți în comun aceeași trăsătură: vor să restructureze lumea după cum cred ei, indiferent de ce cred ceilalți, dar și pe banii celorlalți. Vor, cu alte cuvinte, să-și îndeplinească visul, dar pe banii altuia. Vor să preia controlul banilor altora și caută fel de fel de modalități “morale“: fie revoluții, fie legislație fiscală, fie presiune publică (fă cu banii tăi ce-ți spun eu, altfel te murdăresc de te fac infrecventabil!). Desigur, problema socialiștilor e bine știută: chiar dacă ajung să controleze banii altora, acești bani se termină la un moment dat. Nu poate planeta produce atîția bani cît poate cheltui un socialist! Succesul ideilor socialiste s-a putut măsura direct zilele acestea: un număr enorm de oameni fără mulți bani se considerau absolut îndreptățiți să preia controlul banilor celor care-i au. Imens și trist succes!