Nu știu alții cum sînt, dar eu am ajuns să detest băncile pentru că mi-am dat seama, pe propria piele, cum înțeleg ele să aibă grijă de banii noștri. Repet, nu de banii lor, nu de banii pe care ni-i dau ele, ci de banii pe care noi îi cîștigăm și îi dăm lor, în grijă. Ce-i în mintea mea, știu. Ca intratabil conservator, eu cred că ingredientul care face capitalismul să meargă este încrederea. Capitalismul care face să existe „banca mea“ și face ca eu să cîștig bani din munca mea. Așadar, și eu, și banca vrem să vedem capitalismul mergînd. Așadar, eu am încredere în banca mea: îi dau banii pe care îi cîștig ca să aibă grijă de ei, să-i miște la ordinul meu. Dar ce-o fi în capul „băncii mele“? Am putut constata că, în mintea băncii căreia eu îi dau toate veniturile mele ca să aibă grijă de ele, banii mei nu mai sînt ai mei. Iar ea, banca, nu este păzitorul banilor mei, ci un fel de arbitru între mine și lume, avînd mare grijă de cei cărora eu le fac plățile și neavînd deloc grijă de mine, cel care cîștig și îi dau banii. Și, mai mult, dintr-un fel de exces de zel stupid, banca mea, pe banii mei, mă pedepsește pe mine, deși nimeni nu-i cere să o facă, pentru că cei cărora eu le fac plățile spun că au primit banii și nu au nici un fel de problemă cu mine. Și totuși, banca mea mă pedepsește, ca un zeu enigmatic căruia eu îi dau, lunar, obolul…

Dar iată prima poveste. Călătoresc undeva departe. Hotelierul îmi blochează pe card costul pentru cazarea pe întreaga perioadă în momentul în care intru în hotel. Firesc. Accept, semnez, iau cheia. După două săptămîni, plec. Hotelierul îmi spune că va lua suma blocată în contul meu în prima zi, aceasta reprezentînd costul serviciilor sale. Firesc, semnez, mulțumesc frumos, plec. Acasă, constat că nota de plată a hotelului îmi este scoasă din disponibilul rămas după ce hotelierul a blocat suma, dar și că ceea ce el a blocat, blocat a rămas. Sun hotelierul. Amabil, omul verifică și îmi reconfirmă că ceea ce a luat el din contul meu este suma blocată în prima zi și nu alta. De altfel, banii i-au și intrat în cont. Eu îi spun că suma aceea este tot blocată și că s-a îndestulat din disponibilul contului meu. Omul verifică iarăși și mă asigură: am luat suma blocată și nimic altceva. Sun la bancă. Banca mea, cum s ar zice. Prima reacție: să fac o cerere, o vor examina în 30 de zile. Cum e vorba despre o sumă importantă, insist. Explic că hotelierul a luat ce trebuia să ia și că banca a greșit cînd a eliberat suma cerută de hotelier din disponibil și nu din suma blocată. Răspunsul băncii mele a fost, în esență: banca nu e de vină, banca nu are cum să greșească, banca face ce i se spune. Păi, zic, tocmai că nu a făcut ce i s-a spus. Hotelierul a cerut banii blocați și banca i-a dat alți bani, lăsîndu-i și pe cei blocați sub blocaj. La telefon, banca e imperturbabilă: banca nu greșește, banca nu are nici o vină, hîrtie scrisă, 30 de zile. Nu mă las, vreau să continui discuția. Din cînd în cînd, printre răspunsurile standard („banca nu greșește, banca face totul foarte bine, greșește hotelierul sau dumneavoastră pur și simplu nu înțelegeți“), ghicesc o umbră de solidaritate omenească: duduia de la capătul firului îmi spune și „eu vă înțeleg, dar nu am ce face“. Păi, atunci, de ce aveți acest call-center? „Hîrtie scrisă, 30 de zile.“ Mă enervez și merg la ghișeu. Cer audiență la șef. Norocul meu, șeful sucursalei este o doamnă cumsecade și, mai ales, inteligentă. Verifică și înțelege imediat situația. Hotelierul avusese dreptate. Spre deosebire de toți ceilalți angajați ai băncii, ea vorbește cu mine cu sens, nu în textele „banca nu greșește, nu avem ce să facem“ și, mai ales, rezolvă chestia. Pe loc. Nu în 30 de zile. Îi mulțumesc mult și plec. Hotelierul și-a luat banii exact așa cum îmi spusese, iar eu aveam, din nou, acces la disponibilul meu integral.

Două săptămîni mai tîrziu, închiriez o mașină undeva în Europa. O sumă oarecare este oprită drept garanție. La finalul contractului predau mașina, totul e în regulă. A doua zi, firma de la care am închiriat mașina eliberează garanția. Nu o văd în disponibilul meu. După o săptămînă, merg la ghișeu. Nu pot avea noroc tot timpul: nu mai dau de doamna inteligentă, care pricepe repede și rezolvă pe loc. Acum dau de o doamnă care îmi cere să fac o hîrtie și mă anunță implacabilul termen: maximum 30 de zile. Cum e o sumă cu mult mai mică decît cea din prima întîmplare, decid să nu mă enervez și aștept. După o săptămînă, merg la bancă să văd ce-o mai fi cu hîrtia mea. Acolo aflu că cineva din bancă a decis ca garanția eliberată de firma de închirieri auto să rămînă, totuși, blocată pînă la data cutare (două săptămîni după ce am depus eu hîrtia și trei după ce firma de închiriere mi-o eliberase) pe motiv că, dacă s-o răzgîndi acea firmă și o găsi ceva să-mi reproșeze, să aibă totuși garanția la dispoziție. Întreb: cine a decis asta? Nu se știe. Totuși, e o decizie pe banii mei. Cine? Undeva în sistem, cineva, nu se poate ști. Aș vrea să vorbesc cu decidentul, să-mi explice un pic. De ce pînă la data de cutare și nu pînă la altă dată? De ce el păstrează banii blocați, dacă ce acela care i-a blocat i-a eliberat? Nu se poate vorbi cu nimeni, nu se poate ști nimic – e ca o decizie oraculară. O entitate inabordabilă a decis cînd și cum să am eu însumi acces la banii mei! Această entitate este ea, Banca mea… Am așteptat cuminte trecerea termenului decis în ceruri. După acel termen plus două zile (astea sînt inexplicabile, la rîndu-le), mica sumă de bani mi-a devenit, iarăși, disponibilă. Vă gîndiți, poate, că am primit scuze în vreun fel pentru că banca mea nu m-a lăsat să am acces la banii mei, deși nimeni nu i-a cerut asta. Aș…

Recent, am decis să-mi mut contul la altă bancă și am lichidat orice raport cu „banca mea“. După 15 ani în care nu mi-a dat un leu și eu i-am dat, lună de lună, toate veniturile mele să aibă grijă de ele. Credeți că m-a întrebat cineva ceva? De ce plec după a-tîta timp? Ce m-a nemulțumit? Prostul de mine, am început să explic neîntrebat de ce plec la altă bancă în timp ce făceam formalitățile de închidere de cont. Casiera era cu mintea în altă parte, făcea ce avea de făcut și, cînd a băgat de seamă că am tăcut, a oftat: „Mda, ce să zic, îmi pare rău…“ Asta a fost tot.

De-aia zic: după 15 ani cu „banca mea“, am învățat că „banca ta“ nu e niciodată a ta, că tu ai încredere în ea, dar ea nu are niciodată încredere în tine și, la limită, după 15 ani de experiență fără cusur, te și tratează ca pe un potențial țepar. Banca ta nu e niciodată banca ta…