A trecut aproape neobservată o știre de la sfîrșitul săptămînii trecute, potrivit căreia circa 200 de migranți au încercat să forțeze trecerea din Italia în Franța, dar au fost respinși de la frontieră. Pare un caz izolat între atîtea altele, dar nu este. Mai degrabă am putea privi evenimentul ca pe un semn despre ceea ce ar putea să vină.

După închiderea „rutei balcanice“ și acordul UE-Turcia, sudul Europei a devenit principala poartă de intrare a migranților, arată un raport oficial realizat de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite. În luna iulie, 93% din migranții care sosesc pe teritoriul european au fost înregistrați în sudul Italiei. Restul migranților au trecut prin Grecia. Ruta spaniolă, prin enclavele din Africa de Nord Ceuta și Melilla, a fost anihilată, cea prin Balcani și Grecia s-a redus pînă aproape de zero. În termeni absoluți, Italia a înregistrat în primele șapte luni un număr de sosiri similar cu totalitatea celor de anul trecut. În ianuarie, Grecia primea 67.000 de migranți – de 13 ori mai mult decît Italia. Odată cu intrarea în vigoare a acordului dintre UE și Turcia, semnat la 18 martie, raportul s-a inversat.

Potrivit Organizației Interna­țio­na­le pentru Migrație (OIM), 3120 de migranți au murit în Marea Mediterană în primele șapte luni ale anului, dintre care peste 2600 între coasta africană și Italia. Deocamdată, asistăm la o schimbare de strategie din partea rețelelor de migrație clandestină, care nu-și mai pot îndruma „clienții“ pe Marea Egee, dar îi pot ademeni cu o traversare, mai periculoasă, a Mediteranei.

Amenințarea reală se află însă undeva mai departe de țărmurile nord-africane, în străfundurile continentului, de unde vor putea veni noile valuri de migranți. Din Eritreea, aflată sub dominația unui regim extrem de dur, care impune stagiul militar pe durată nedeterminată – mai bine zis, o sclavie oficializată. Din Sudan și din Sudanul de Sud, afectate de terorism și războaie, din Somalia, care de mult nu mai e un stat, ci un teritoriu disputat de bande înarmate, multe direct legate de organizațiile teroriste. Din regiunea subsahariană sau din Etiopia, bîntuite de foamete. Nu este exclus ca sudul Europei să se găsească în curînd sub presiunea unui milion de migranți africani sau poate chiar mai mult. Iar în nordul Africii nu avem o Turcie cu care să putem încheia acorduri.

Toate aceste provocări vin într-o perioadă sensibilă pentru statele aflate „în prima linie“, Italia și Franța. În Italia, premierul Matteo ­Renzi își joacă în octombrie viitorul politic, într-un referendum privind reforma sistemului electoral. Pînă atunci, el va trebui să dea un răspuns crizei financiar-bancare, aflată la orizont. Sectorul bancar italian este apăsat de peste 360 de miliarde de euro de credite neperformante și de decenii întregi de management defectuos. Dacă ar fi să se aplice cu strictețe regulile europene (așa cum o cer multe voci din Germania, de exemplu), ar trebui ca, înainte de o eventuală intervenție a statului, băncile să fie refinanțate cu banii investitorilor, care și-ar vedea astfel obligațiunile prăbușite. Doar că, în cazul particular al Italiei, un foarte mare număr de obligațiuni se află nu în mîinile marilor investitori sau ale speculatorilor financiari, ci la familii din clasa medie. Adăugați aici presiunea tot mai crescută din partea migranților, odată cu mutarea fluxului principal peste Mediterana. Ei bine, Matteo Renzi ține în mîini o adevărată bombă cu ceas. Iar dacă, în aceste condiții, referendumul va fi un eșec, va urma demisia premierului și, inevitabil, ascensiunea formațiunilor antieuropene precum Liga Nordului sau Mișcarea Cinci Stele.

Franța, la rîndul ei, va avea alegeri prezidențiale în primăvara anului viitor. O eventuală victorie a Marinei Le Pen ar însemna intrarea, în premieră, în Consiliul Uniunii și în Consiliul European a unor miniștri și a unui șef de stat declarați antieuropeni. Blocajul ar fi garantat. Teoretic, sistemul politic din Franța ar trebui să evite un astfel de scenariu, așa cum s-a întîmplat și în 2002, cînd Jean-Marie Le Pen a fost învins clar în turul al doilea. Însă astăzi, după votul popular asupra Brexitului sau victoria lui Donald Trump în primarele republicane, puțini își mai asumă riscul unor predicții. În orice caz, o amplificare a crizei migranților va juca în favoarea reprezentantei Frontului Național.

Desigur că în aceste momente se va vorbi din nou despre „solidaritatea europeană“, numai că e greu de presupus că se va putea mergre mai departe de stadiul simplelor vorbe. Europa Centrală nici nu vrea să audă de împărțirea poverii în criza migranților, statele nordice sînt și ele sceptice. Suedia, de exemplu, este aceea care a primit oricum cel mai mare număr de migranți raportat la populație și nu se poate angaja la mai mult, chiar să vrea. Danemarca și Finlanda sînt, în principiu, împotriva primirii migranților, iar în Olanda nici nu se pune problema, cîtă vreme vor avea loc și acolo alegeri anul viitor, iar Geert Wilders, cu al său Partid al Libertății, de extremă dreapta, conduce în sondaje. O situație complicată, a cărei ieșire e greu de întrevăzut. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.