Am zis de nenumărate ori, priceperea mea în ceea ce privește artele plastice e cam egală cu gradul de culturalizare în muzica clasică. Mă rog, hai să spunem că în artele figurative aș mai avea ceva lecturi acolo, la bază, pe cînd muzica clasică o iubesc și o ascult lăutărește – după ureche. Întîmplarea bună a făcut că am crescut cu extrem de multe cărți în casă, și două au fost cele pe care mi le amintesc din cea mai mică copilărie: un tom imens numit Istoria Artei compilat de un rus, ceva (îmi scapă acum numele) și bizarul, etern-fascinantul Tropice triste al lui Lévi-Strauss pe care l-am mîzgălit încă de cînd nu știam să citesc, ale cărui ilustrații compun cumva mozaicul personalității mele timpurii. Indieni amazonieni cu bretoane brunete ca ale mele, sînii obosiți ai femeilor, privirea limpede a bunului sălbatic.

Cu Istoria Artei a sus-numitului rus, povestea de dragoste e și mai mare. Pînă să ajung la un anume grad de conceptualizare, am privit în detaliu toate rochiile bufante ale infantelor lui Velázquez, păpuși blonde în închisoarea unor haine pe care le găseam fabuloase și atît. Cuvîntul „închisoare”, pentru ele, mi-a apărut mult mai tîrziu. Le-am copiat pe hîrtie de calc și le-am colorat apoi cum am vrut eu. Am urmărit cu degetul pieptarele intricate din aur ale personajelor lui Rembrandt care mi-a provocat la vremea aia o indescriptibilă stare de melancolie prepuberă. Școala flamandă și olandeză a interioarelor luminate dintr-o ferestruică de sus, cu faldurile grele ale broderiilor căzînd peste mese, mi se părea la fel de ofertantă. Detaliile fine, fir cu fir, ale blănițelor de nurcă din capele stăpînelor casei, brațele rotunjoare, roz ale unei fete oarecare. Îmi amintesc că pur și simplu îmi plăceau. Și evident, ca orice copil și ca orice neinițiat total în ale artelor, trăgeam spre exprimarea figurativă realistă. Înțepeneala aproape bizantină a portretelor timpurii nu-mi spunea nimic, era un 2D meh. Capacitatea copilărească de apreciere se împotmolea undeva în pointillismul lui Seurat, iar de la păpușile deformate ale lui Toulouse-Lautrec o lua deja razna. Mintea mea limpede de la 5 ani vedea frumosul și în caii realist cambrați călăriți de frumoase amazoane ale unor pictori consacrați, dar și în carpetele cu răpirea din serai. Sau în alea cu cerbi la adăpat, păun pe cracă sau coșuri cu pui de pisici dolofani și moi țesuți la metru în Turcia. Minunate mi se păreau așa cum le vedeam prin casele diverselor turcoaice din Constanța! Cerul intens bleumarin străpuns de stele galben-strălucitoare din lînică moale. Minaretele subțirele din fundal, dramatismul perechii fugare pe un cal arab prins într-un galop pe viață și pe moarte, mătăsurile moi ale fetei fluturînd în goana aia, la fel ca pletele ei lungi și răvășite. Eram în extaz. Cumva, de inocența cu care priveam și un Vermeer, un Rubens, dar și demoazelele răpite din seraiuri, de asta mi-e uneori dor. Am rămas, în adîncul sufletului, un fan al carpetelor, la fel și al păretarelor cu micile lor îndemnuri cusute sincer cu ațică. Nici măcar nu e o admirație ironică, revenită să mă populeze după ce am înțeles cum să mă uit, ba chiar după ce am tresărit artistic în fața unor cuburi colorate de Rothko sau a unei stropșeli dramatice pollockiene.

Arta e emoție. Bună sau rea. Am regăsit-o zilele trecute cînd am reușit să vizitez un muzeu fix înainte de a le închide iar pandemia în București. În grupul nostru mic de adulți era și o pre-adolescentă extrem de isteață și curioasă. Mai mult decît lucrările expuse, i-am urmărit ei reacțiile. Copiii mor de plictiseală în muzee. I-am văzut peste tot tîrîți de părinți prin nesfîrșite galerii. Atunci cînd nu se opresc cu real interes în fața unei picturi super-realiste în care unui personaj i se taie capul și curg șuvoaie de sînge în roșu permanent, o să-i vedeți tîrșîind picioarele sau aruncîndu-se obosiți existențial pe vreo bancă. Și fetița mea a trecut indiferentă pe lîngă două pătrate negre – Fără titlu –, dar a interesat-o mult o pîine făcută realist dintr-o faianță albă glazurată. M-am văzut în ea acum mulți ani. În ochii amîndurora lucea inocența ca o foaie albă care aștepta să fie scrisă.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.