„Știi cine e Tommy Robinson?“ Întrebarea pică din senin și pare implauzibilă pe coodonatele de spațiu și timp în care mă aflu.

Extremist de dreapta britanic, condamnat de mai multe ori, avid de publicitate, dar rămas într-o binemeritată zonă de irelevanță politică, Robinson era ultimul subiect pe care mă așteptam să îl discut noaptea în Raleigh, Carolina de Nord. Întrebarea îmi trezește curiozitatea și, după ce recunosc că personajul mi e cunoscut, vreau să știu de ce discutăm despre el.

„E un om bun, un om foarte bun“, zice interlocutorul meu. Pe partea cealaltă a mesei la care stă, prietenul său dă aprobator din cap. Cred că schițez involuntar o grimasă, ceea ce le trezește interesul. „Vino lîngă noi.“

Sînt la sfîrșitul unei zile lungi și calde în probabil singurul hotel de pe partea aia a lumii pe a cărui terasă încă se mai fumează. Dacă prețul e o conversație cu doi instalatori din Georgia, fie. Curiozitatea mea e întodeauna mai mare decît comoditatea.

Urmează o oră intensă. Aflu că Statele Unite sînt în pericol și că pericolul vine de la liberali (stînga), jurnaliști și musulmani. Și Georgia e în pericol? – mă trezesc eu întrebînd ușor sarcastic. Unul dintre cei doi veri – aflasem deja că sînt rude – sesizează tonul și se încruntă. Celalălt îmi răspunde însuflețit că, „da, și Georgia e în pericol“. Apoi se întunecă: „Vor să ne ia armele. Vor să ne lase fără apărare“. E rîndul meu să devin serios. Sîntem la doar cîteva zile după masacrele din Dayton și El Paso. Discuția deraiază și se împotmolește undeva între dreptul de a te apăra de amenințări insuficient definite și dreptul la viață al unor nevinovați. Interlocutorul meu, masiv, sangvin și gălăgios, se simte cumva picat într-o capcană și devine defensiv. Vărul său, înalt, tăcut-reflexiv și cu plete, e mai degrabă curios. Emană o oarecare melancolie resemnată. Îmi trece prin cap că, dacă s-ar tunde, ar putea fi chitarist în Kings of Leon.

Conversația devine tot mai apăsată și simt nevoia să mă autodenunț: sînt european, ziarist, și cred că un control al comerțului cu arme pentru populație e binevenit. Mă declară tolerabil și rîdem. Am rămas doar noi acolo. Glumesc și eu pe jumătate și îi întreb dacă au armele la ei. Nu le au, răspund zîmbind, după care primesc asigurări că sîntem prieteni. Așa și părem. Trei prieteni într-o noapte de vară, cu niște beri pe masă.

Vorbim deja de 40 de minute și uneori derapăm în suprarealism. Vărul agitat din Georgia mă anunță că în Europa sînt orașe în care nu poți intra, trăi sau lucra pentru că nu îți dau voie musulmanii. Cer exemple, le primesc: întîmplător, sînt orașe pe care le cunosc. Încerc să îi conving că imaginea respectivă nu e tocmai corectă. Răspunsul e undeva la granița dintre condescendență și milă pentru naivitatea mea de ochelarist fumător. Nu îi pot convinge. Tommy le-a spus altceva, iar eu fie nu știu, fie nu vreau să știu. În ochii chitaristului posibil văd totuși o certitudine ciobită. Mă mulțumesc cu atît. Renunț.

Cîteva zile mai tîrziu, în fața primăriei din Salt Lake City, stau rezemat de un copac și urmăresc o manifestație. Am văzut zeci, poate sute de mitinguri în București, dar nici unul ca ăsta. E organizat de „Moms demand action“, un grup de militanți, supraviețuitori și familii afectate de violență. Solicitările lor sînt mai degrabă minore – verificarea trecutului oricărei persoane care cumpără arme, controale mai amănunțite etc. –, poveștile sînt însă oribile. Dintre toate, îmi rămîne una a unei mame care și-a văzut fiica de 16 ani murind sub ploaia de gloanțe ieșite din arma unui rătăcit într-un mall. Ea a supraviețuit, dar o parte din alice le va duce în trupul ei pînă la sfîrșitul vieții. Alicele și durerea aceea permanentă izvorîtă din neputință și furie. Enumeră toate lucrurile pe care le-a pierdut în acele secunde: copilul, capacitatea de muncă și, odată cu ea, mica afacere de familie. Ca o consecință directă, n-a mai putut plăti ratele la bancă, deci și casa s-a dus în vîrtejul acela catastrofic pe care nu făcuse nimic să îl provoace. Acum supraviețuiește cu maxilare strînse și alice în corp, dar încă mai are puterea să participe la mitinguri cu speranța că alții nu vor păți la fel. Arbitrariul acestor mass-shootings a devenit banal văzut de departe, dar consencințele sînt verificabile și îngrozitoare.

Îmi amintesc de prietenii mei din Raleigh. Oameni muncitori, onești, din cîte am putut să îmi dau seama, rezonînd cu teoriile unui neonazist britanic. Aș fi vrut să fie acolo și să asculte. Sînt sigur că nu ar fi renunțat la arme. Dar știu că ar fi ținut minte. Sufletul e non-ideologic.

Pe site-ul Gallup e o sinteză a sondajelor care verifică atitudinea americanilor față de arme. În ultimii 26 de ani, proporția celor care cer un control mai strict al vînzărilor e constant mai mare decît a celor care sînt mulțumiți cu situația actuală. Unele state au ascultat vocea oamenilor și au acționat în consecință, altele au luat-o în sensul celălalt și au relaxat regulile. Consensul popular nu e totuna cu cel politic. Cel de-al doilea nu există.

America e un loc curios în care bunătatea și cinismul trăiesc împreună, iar victoria nu e de nici o parte. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.