Dispariția generalului iranian Qassem Soleimani a produs în ultimele zile o recoltă uriașă de analize, meme-uri și expresii de panică legată de un alt posibil război mondial. Avalanșa asta de reacții relevă, dincolo de suma binevenită de informații, și o oarecare confuzie în rîndul comentariatului internațional. În fapt, nimeni nu știe cum va reacționa Iranul și în ce direcție înclină balanța dintre rațiune și emoție la Teheran. Cu toate sutele de mii de oameni ieșiți pe străzile orașelor irakiene și iraniene pentru funeraliile militarului ucis de americani și fără a nega autenticitatea sentimentelor unora dintre cei prezenți acolo, Iranul rămîne totuși un regim teocratic autoritar care, asemenea tuturor dictaturilor, mimează adesea solidaritatea populară și unirea în cuget și simțiri a poporului cu guvernarea. Ca români, est-europeni și supraviețuitori ai dictaturii, bine că astfel de unanimități nu există.

Înflăcărarea propagandistică a Teheranului este spectaculoasă, însă nu e nici fără precedent, nici teribil de originală. De 40 de ani pe străzile orașelor iraniene se strigă „Moarte Americii!“. America e neclintită, la locul ei.

Altfel, mai puțin relatată a fost dezamăgirea Washington-ului legată de reacțiile unora dintre partenerii săi după eliminarea lui Soleimani. Secretarul de stat Mike Pompeo a făcut, zilele trecute, o comparație defavorabilă europenilor, care ar fi primit vestea mai degrabă lipsiți de entuziasm. Asta spre deosebire de statele sunnite din Golful Persic care, potrivit demnitarului, ar fi reacționat „fantastic“ de bine.

„Am salvat și vieți europene atunci cînd am decis să intervenim“, a spus Pompeo, fără însă să riște să se adîncească în speculații privind efectele loviturii împotriva generalului iranian.

* * *

Departe de Orientul Mijlociu, flăcări mai puțin simbolice devastează Australia. Incendiile de vegetație nu sînt o imagine neobișnuită acolo, însă amploarea celor din acest an a provocat nu numai infinite dezbateri legate de schimbările climatice, ci și o criză politică serioasă la Canberra. În decembrie, cînd dimensiunea fără precedent a dezastrului devenea evidentă, publicul australian și-a descoperit prim-ministrul în vacanță în Hawaii. Scott Morrison a explicat nu tocmai convingător că și politicienii au nevoie de un echilibru muncă-relaxare și s-a întors acasă cu o zi mai devreme. Scurtarea concediului nu l-a ajutat foarte mult, dovadă și faptul că, în afara țării, mulți oameni au auzit pentru prima oară de el atunci cînd la televiziunile din lumea întreagă au fost prezentați australieni furioși în fața a ceea ce ei percep drept o reacție tîrzie și ineficientă a guvernului. O parte dintre ei nu s‑au ferit să își numească premierul „idiot“.

Fost om de marketing, Morrison pare să sufere de pe urma lipsei simțului momentului. În fața valului de critici, cabinetul australian a decis să declanșeze o campanie de îmbunătățire a imaginii proprii. A făcut asta cu ajutorul unui videoclip în care erau prezentate eforturile de combatere a incendiilor. Campania de PR a avut un efect semnificativ în sensul că a crescut cotele de enervare a australienilor dincolo de niveluri atinse anterior. Așa că zilele astea se discută mult mai intens despre legăturile liberalilor australieni, din rîndul cărora provine Morrison, cu industria cărbunelui considerată parțial responsabilă pentru schimbările climatice. Australia este unul dintre marii exportatori de combustibili fosili ai lumii și, pînă acum, guverne succesive au evitat să deranjeze prea mult acest sector economic.

Departe de cataclisme și războaie nedeclarate, în Europa un fake-news a reușit să declanșeze o dezbatere reală cu privire la orele pe care le petrecem la muncă. Mai multe publicații au preluat o știre care susținea că premierul finlandez Sanna Marin se pregătește să introducă săptămîna de lucru de patru zile. De fapt, o astfel de politică a guvernului de la Helsinki nu există, iar avalanșa de știri legate de subiectul respectiv pleacă de la o declarație neangajantă a doamnei Marin făcută într-un panel oarecare la o conferință pe vremea cînd nu era încă premier.

Explicația de atunci a doamnei Marin l-ar face pe Scott Morrison fericit astăzi pentru că are în vedere echilibrul dintre viața privată și cea profesională. Premierul finlandez crede că un program de lucru redus ar contribui la o viață mai bună a angajaților și la sporirea productivității.

Deși falsă, știrea a dat prilejul revizitării unor experimen-te din trecut care au arătat că rațio-namentul care ar putea sta la baza unei astfel de decizii nu e neapărat greșit. Spre exemplu, la Göteborg, în Suedia vecină, un experiment făcut pe asistenții medicali din localitate a arătat că mai puțin timp petrecut la muncă duce, paradoxal, la productivitate mai bună și la o schimbare în bine a atitudinii angajaților. În Marea Britanie, cîteva companii au implementat deja o măsură asemănătoare fără să înregistreze pierderi majore. Administrația locală din Göteborg a renunțat însă după o vreme din cauza cheltuielilor în creștere.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.