Foiala perpetuă a geopoliticii latino-americane e mai intensă ca niciodată. Ţările aşa-numite „Americile-1“ – cele care sînt fie neutre cu privire la confruntarea dintre SUA şi preşedintele venezuelan Hugo Chávez (sau Cuba), ori care se opun deschis aşa-numitelor guverne „bolivariene“ ale Boliviei, Cubei, Ecuadorului, Nicaraguei şi Venezuelei – avansează încet. Stînga radicală a „Americilor-2“ se află într-o recesiune moderată, deşi încă poate să se menţină pe poziţii şi să contracareze orice tentativă de a-i diminua sfera de influenţă. 

Relativa acalmie a conflictului actual pe plan ideologic, politic şi diplomatic, dintre cele două grupuri de state, este una temporară. E doar liniştea de dinaintea unei furtuni. 

Schimbarea se datorează, în parte, faptului că electoratul ultimelor alegeri pare să fi migrat de la centru-stînga la centru-dreapta sau să-şi fi reconfirmat măcar convingerile mai conservatoare. În Chile, omul de afaceri şi democratul de centru-dreapta Sebastián Piñera a însemnat sfîrşitul, după mai bine de 20 de ani, a guvernării de centru-stînga Concertatión. Cu toate acestea, politicile sale interne, limitate de recentul cutremur şi de durata scurtă a mandatului său abia început, au fost, pînă acum cel puţin, doar în mică măsură diferite de cele ale predecesorilor săi. Principala schimbare adusă de el e în politica externă, unde, nominal cel puţin, Piñera a mutat Chile dintr-o tabără în cealaltă. 

În Columbia, situaţia e similară. Cîştigătorul probabil al turului doi al alegerilor care vor avea loc pe 26 iunie, Juan Manuel Santos, va continua, în mare, politicile interne ale preşedintelui actual Alvaro Uribe, dar ar putea schimba uşor cursul afacerile externe. Va reacţiona, pesemne, mai agresiv la sfidările învecinatei Venezuele, atît în zona graniţei cît şi în întreaga regiune. 

Între timp, Nicaragua, deşi prea mică şi prea săracă pentru a reprezenta o ameninţare pentru cineva, generează întotdeauna probleme disproporţionat de mari. Preşedintele Daniel Ortega urmăreşte să rămînă în funcţie mai mult sau mai puţin pentru totdeauna şi pare dispus să recurgă la orice stratagemă, de la frauda electorală la dizolvarea Congresului şi a sistemului judiciar, pentru a-şi atinge scopul. Mai devreme sau mai tîrziu, asta va constitui o problemă majoră pentru întreaga comunitate a emisferei. Ar fi aceasta dispusă să-şi întoarcă privirea, în vreme ce o naţiune mică îşi distruge democraţia, violează drepturile omului şi încalcă acordurile internaţionale? În acest caz, comunitatea emisferică se va dovedi a fi extrem de inconsecventă, ţinînd cont şi de o a doua enigmă: Honduras. 

E adevărat că Organizaţia Statelor Americane (OSA) a suspendat anul trecut statul Honduras, din cauza unei lovituri de stat care l-a înlăturat şi deportat pe Manuel Zelaya, preşedintele ales de atunci. Chávez şi chiar SUA au mers pînă la a impune sancţiuni economice guvernului interimar, ca ripostă la întreruperea regimului democratic. Dar nu mai departe de 7 iunie 2010, ţările bolivariene au reuşit să blocheze reprimirea Republicii Honduras în OSA, în ciuda alegerilor cu adevărat libere şi corecte, organizate acolo în noiembrie 2009. Aşadar, ce va urma? Se vor ignora iminenta implozie a democraţiei în Nicaragua şi absenţa oricărei forme de democraţie în Cuba? Sau se vor aplica Nicaraguei, Cubei şi Venezuelei aceleaşi standarde ca şi Hondurasului? 

Din nefericire, singurele două ţări care ar putea juca un rol în reformarea sistemului inter-american şi în disiparea tensiunilor crescînde dintre Columbia şi Venezuela vor rămîne, din motive diferite, pasive. Mexic este epuizat de eşecul unui război antidrog care l-a costat mai mult de 25.000 de vieţi şi care, potrivit unor statistici recente ale Guvernului SUA, a descurajat traficanţii columbieni de cocaină, dar a provocat o creştere dramatică a producţiei mexicane de heroină, marijuana şi metamfetamine. 

Preşedintele mexican Felipe Calderón nu a dorit niciodată să se amestece în disputele şi în confruntările ideologice latino-americane. Şi, pe măsură ce mandatul său se apropie de sfîrşit (următoarele alegeri prezidenţiale vor avea loc în doi ani), el va fi tot mai puţin dispus să implice Mexicul în aventuri de politică externă. 

Şi Brazilia este paralizată în mod asemănător, pe de o parte, din cauza cursei electorale pentru preşedinţie aflată în plină desfăşurare, care se va finaliza abia la sfîrşitul anului şi, pe de altă parte, datorită recentelor impasuri diplomatice. Preşedintele Luiz Inácio Lula da Silva şi-a dorit catapultarea ţării sale pe scena mondială, ca putere emergentă, ceea ce nu i-a reuşit defel. Scopul său principal – obţinerea unui post permanent la Consiliul de Securitate al ONU – este mai îndepărtat ca niciodată, iar obiectivele sale mai modeste nu s-au bucurat nici ele de mai mult succes. 

În vreme ce America Latină ar putea continua să facă faţă cu bine vijeliei economice globale, liniştea şi pacea diplomatică din regiune sînt înşelătoare. La un moment dat, una dintre furtunile iscate ar putea să-i pună capăt. 

Jorge G. Castañeda, fost ministru de externe al Mexicului (2000-2003), este Global Distinguished Professor de ştiinţe politice şi studii latino-americane la Universitatea New York.

Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU