Vreun kilometru-doi am mers cu nasul în levănțică. Dintr-un cîmp gol a ieșit o căruță și mergea, așa, alene. Eram într-o mașină și cu oameni și, fără să gîndim cu toții, am lăsat-o mai încet. Am vrut să ne legănăm nasurile în aroma care plutea în aer. Era puțină pace pe drumul acela. Un fel de moment de grație.

Doar noi făceam zgomot cu nasurile în aer. Uite, ia-o înainte, ne spunea țăranul. Și noi nu voiam. De ce? Unde era graba? Eram „coadă“ după căruță, eram în ritmul calului, eram în aroma levănțicăi. Este ceva putred și fetid în levănțica proaspăt culeasă, dar atît de drag, atît de voluptuos. Este apoi ceva ascuțit în levănțica proaspăt culeasă, un pui de „aramă pe față“ strîns alene în aroma aia de levănțică. Din mersul șolduros de cal a căzut un fir din car, apoi încă cîteva levănțici. Îmi venea să cobor să le culeg de pe macadamul drumului atît de fetid, reavăn era pămîntul în jurul meu. Pluteam pe levănțică toți. Și a durat cît? Destul ca să trăim într-o lume a pernelor bunicilor, a levănțicăi de noroc, destul ca să ne trăim și să nu trăim decît plutirea. Și să ne trezim că nu ne așteaptă, nu ne trezim din miracol. Apoi, călătoria prin cîmpuri ale cosirii, ale culesului a mers și ne-a arătat barza; una, întîi. Apoi, vreo cinci-șase cuminți. Și barza are ceva crudac cînd o vezi de aproape. E crudă, ca un măr.

Caraghioasă poate, chiar, de ce nu? Nu știe cum să-și potrivească gesturile, mișcările. Este stîngace. Își schimbă picioarele pe care stă și mi-era frică să nu cadă de pe picioroange. Își aducea ciocul ei cel lung și mi-era teamă să nu se înțepe. Își plimba aripile și-n grația aia credeai că-i gata să se taie. Dar nimic din toate astea nu se întîmpla. Armonie, dizgrație? Era doar în privirea mea. Otrăveam cu privirea berzele. Le privesc de obicei pe stîlpi de telegraf cu mirare de copil: uite berzele! Sau: au venit berzele? Uite cuiburile, sînt goale, o fi făcut barza pui? Dar privirea mea e‑n sus. Or, e greu să vezi cu adevărat, atîta timp cît ești în ilegalitate. Nu vezi decît idealizat. Vezi cu mintea, nu cu ochii. Acum am văzut barza cu ochii, în dizgrația ei era atîta vătămare. Ea îmi înșela orice neașteptare. Eram încîntat cînd ea era nesigură sau cînd ea încerca să ciugulească vreun bob de grîu din pămîntul răscolit de tractor. Și iarăși, călătoria asta fără țintă scoate ochiului mai mult decît e el obișnuit, deformat. Barza crudă ca un măr de mai, dezordonată pînă la vătămare. Levănțica fetidă de noroc.