V-ați gîndit vreodată că vă abuzați pe voi înșivă? Eu mă gîndesc tot mai mult în ultima vreme că sînt propriul meu abuzator. Sigur, e o formulă oarecum integrată într-un alt complex de factori. Că permit acest abuz sau că e un management defectuos al timpului e la fel de adevărat. Dar implicit mă abuzez și eu pe mine, atunci cînd ajung să dorm mult prea puțin și să fiu stresat, sau să am anxietăți pentru că permit o supraaglomerare a sarcinilor sau a angajamentelor pe care mi le iau. Cineva te solicită să te implici în cutare proiect, îi spui că nu mai ai timp, dar insistă și, în cele din urmă, accepți. Altcineva îți solicită să scrii ceva. Ai de lucrat în cutare echipă pentru scrierea unei cărți. Un for superior te solicită să lucrezi la un set de documente, după cum alt for superior te implică într-o activitate pe termen lung, căreia nu prea îți vine să îi întorci spatele. Un ONG vrea să te ia colaborator și ți se pare fain domeniul, nu spui nu, dar între timp trebuie să livrezi și altui ONG niște materiale, căci te-ai angajat deja și te simți responsabil. La job-ul principal, aglomerații peste aglomerații. Cutare șef îți cere x, y și z, cutare problemă necesită un efort în altă direcție și așa mai departe. Ajungi să nu le mai știi rîndul, să uiți și să mai dai chiar rateuri. În esență, însă, lași să fii abuzat, dar de fapt te abuzezi tu singur. Nici nu se pune problema să mai stai cu picioarele pe pereți cinci minute pe săptămînă.

Formele de abuz și autoabuz sînt multiple. De multe ori sînt generate de managementul defectuos, alteori poate de ambiții deșarte, uneori de bun-simț. Nu puține sînt însă cele generate de simpla necunoaștere a drepturilor tale. Am luat-o oarecum ocolit și am venit dinspre primele, pentru a ajunge la acesta din urmă, care face victime destule, între elevi, copii așadar, pînă la adulți, profesori.

Elevii sînt adesea victimele abuzului (știu, sună foarte urît acest termen, pe care poate cei ce îl produc nu îl conștientizează nici ei) de la vîrste mici. Profesorii sînt adesea factorii abuzatori. Unele abuzuri provin din erorile de evaluare, așa-numiții factori perturbatori ai acesteia. Efectul de halou, adică evaluarea în funcție de o impresie generală făcută despre elev. A trece cu vederea minusurile celor considerați buni și a nu lua în considerare progresele celor calificați drept „slabi“. Efectul blînd, adică tendința de a aprecia cu mai multă indulgență pe cineva cunoscut decît pe cineva nou-apărut în grup. Efectul de contrast, adică mărirea diferențelor în aprecierea unor răspunsuri succesive. Dar uneori abuzul este și mai grav. Evaluarea și notarea elevului ca urmare a unui comportament. Adică evaluarea ca pedeapsă. Elevul, mai ales la vîrste mici, în clasele primare sau gimnaziale, nu știe că are anumite drepturi și mai ales nu are pîrghii necesare pentru a-și apăra drepturile. Rareori se va întîmpla ca un elev să spună profesorului, în clasele mici mai ales, că nu e corect să fie evaluat pentru că a întîrziat, de exemplu, la oră. Sau pentru că a rîs în timpul orei. Sau pentru altceva, nu știu. Abuzat este și atunci cînd i se predă și i se pretinde să învețe ceea ce nu e conform cu programa școlară. Iar aici abuzul se desfășoară și în clase superioare, cu ușurință, pentru că rareori un elev va reacționa aducînd ca argument programa școlară.

Profesorii nu sînt, nici ei, altceva decît niște copii mai mari. Abuzul asupra lor este constant și continuu, nici măcar nu spun că este întotdeauna cînd se realizează și premeditat sau conștientizat de cei care îl practică. Abuzul prin sarcini, prin solicitări care nu sînt conforme cu fișa postului sau cu legislația în vigoare. De ce îl acceptă? Dintr-un fel de obișnuință colectivă cu situația și uneori din necunoașterea legislației și a propriilor drepturi. Luăm un exemplu, simplu. Portofoliul profesorului diriginte e menționat într-un document normativ de prin 2009, înainte de schimbarea legii învățămîntului. Documentul nu prevede însă ce trebuie să conțină acest portofoliu. Nu prevede nici care ar fi diferențele între portofoliul profesorului diriginte în gimnaziu, respectiv în liceu. De aici se poate naște un set de solicitări pe linie ierarhică, practic greu de stăvilit. De la ceea ce i se poate solicita să pună în acest portofoliu de către responsabilul comisiei diriginților, apoi de către direcțiune, pînă la solicitările inspectoratului. Similar, portofoliul profesorului, care poate fi o sursă de bătăi de cap, de control și de pedeapsă. Nu mai spun, desigur, despre aberații sau pur și simplu despre lipsa de logică a unor reglementări normative. Sînt o mulțime de situații în care solicitările superiorilor, de la inspectori pînă la diverși responsabili, se constituie în forme de abuz, mai mult sau mai puțin conștientizat. Mergem pe teama de autoritate și mai ales pe necunoașterea drepturilor. O întrebare simplă, „Unde e menționată în lege această obligație?“, poate scăpa de abuz. Dar nu mai stai să o formulezi cînd ești sub presiunea autorității, asta mai ales pentru că ai fost format în spiritul acestei cutume. Vine inspectorul și îți cere testele inițiale și analiza lor, la toate clasele. Planuri remediale. Te ia la rost, îți amintește, poate, că la consfătuiri a menționat că acestea trebuie aplicate. Pardon, unde scrie în legislație că „trebuie“ aplicate așa, otova, la toate clasele, indiferent că e început de ciclu sau nu, indiferent că ești profesor nou la clasă sau nu? Nicăieri. Dar s‑a spus la consfătuiri.

Cuvîntul „trebuie“ ține adesea locul încrederii. Mi-a plăcut ceea ce într-un context recent a spus Daniela Vișoianu, consiliera doamnei ministru Monica Anisie: ar fi bine să schimbăm paradigma unui sistem bazat pe control cu una a unui sistem bazat pe încredere. Poate că atunci am fi mai puțin supuși abuzurilor, chiar și celor pe care ni le provocăm nouă înșine. Nu trebuie să accepți să faci tot ce îți propun cei din jur, ai încredere în tine, ești destul de bun și fără să o demonstrezi epuizîndu-te cu suprasolicitări care te duc poate, în cele din urmă, la faliment.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.