Am venit ultima dată în România acum opt ani, dar parcă ar fi trecut de-atunci un sfert de secol. Nu neapărat în București, cît mai ales în restul țării.

Capitala pare la fel de vie, strălucind sub miile de lumini ale panourilor publicitare care au invadat aproape toate spațiile disponibile sau cele lăsate libere de Bingo-uri și alte săli de jocuri. Iar Centrul Vechi nu e cu nimic mai prejos decît cartierele de baruri din marile capitale europene. În schimb, provincia, cel puțin cea pe care am vizitat-o cu ocazia unei călătorii alături de cîțiva jurnaliști europeni invitați la Festivalul Dilema veche din Alba Iulia, este cea care a cunoscut din punctul meu de vedere o adevărată înflorire.

Astfel, de-a lungul întregului nostru periplu, am văzut cu ochii noștri progresul făcut de România după căderea comunismului și, mai ales, după aderarea în Uniunea Europeană. Dacă drumul de la București la Brașov nu s-a schimbat cine știe ce, în afară de gama mult mai variată de mașini și seria impre­sio­nan­tă de panouri „DE VÎNZARE“, pe care le-am întîlnit la tot pasul în călătoria noastră, Sinaia și-a recăpătat aerul unei stațiuni de munte, simandicoasă și în același timp potrivită pentru vacanțe în familie. În spatele norilor joși, de-abia puteam distinge vîrfurile munților din jur și instalațiile de teleschi.

La Sinaia am avut prima întîlnire marcantă a călătoriei noastre. De altfel, nu una singură, ci trei: cocoțată pe dealurile stațiunii se află casa lui Nicolae Iorga, fost prim-ministru și probabil cel mai celebru istoric român (Neagu Djuvara n-o să se supere pe mine!). Păstrată aproape în aceeași stare în care fusese lăsată de Iorga în acea zi de noiembrie 1940 cînd a fost arestat și asasinat de Garda de Fier în pădurea din apropiere, casa e îngrijită și locuită de un cuplu excepțional: istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Iorga, și soția lui, Alina Mungiu-Pippidi. Am avut privilegiul de a vizita această casă, a cărei bibliotecă cuprinde cîteva zeci de volume în franceză, și de a conversa în patru limbi cu gazdele noastre, despre trecutul României și viitorul Europei, subiecte de care sînt foarte atașați, ca majoritatea românilor pe care i-am întînit.

În timpul vizitei de la castelul Peleș, ne-a sărit în ochi un lucru pe care începuserăm deja să-l bănuim și care ne-a însoțit apoi tot drumul. Ascultînd amestecul de limbi vorbite de vizitatorii castelului – engleză, italiană, suedeză, germană, ebraică, hindi, bahasa indonesia… –, ne-am dat seama cît de mare era numărul turiștilor prezenți, o impresie pe cît de agreabilă, pe atît de surprinzătoare. Surprinzătoare, căci nu ne așteptam să găsim străini în niște locuri – mea culpa – despre care nu știam mai nimic. Agreabilă, căci arată faptul că România își are locul binemeritat printre cele mai remarcabile destinații culturale și naturale din Europa.

Pe măsură ce ne-am continuat periplul, această impresie de splendoare și de relativă discreție s-a confirmat odată cu entuziasmele și surprizele plăcute care au marcat parcursul nostru, limitat, trebuie să o spunem, la Transilvania. Aici, am trecut de la o surpriză la alta, fie că au fost satele saxone, bisericile lor fortificate sau maiestuoasa fortăreață de la Rîșnov ori mănăstirea de la Sîmbăta de Sus. Pînă și bazarul care precedă intrarea în castelul de la Bran era ceva neașteptat, căci amintirea dezolării care ne întîmpinase în 1984 era încă foarte puternică. Cît despre Brașov, nu mai are nimic de-a face cu orașul gri pe care îl vizitasem în anul acela. Lucrările de restaurare a centrului i-au redat un aer de Mitteleuropa, pe care îl confirmă prezența a trei elemente esențiale pentru acest concept: sinagoga, redeschisă în 2001, numeroasele cafenele și librăria Libris. Deviza acesteia – „Respect pentru oameni și cărți“ – rezumă destul de bine ceea ce caracterizează umanismul european și îl deosebește de obscurantismul care îl amenință în prezent. Dacă există un loc care să poată întruchipa ultima fortăreață a culturii, și în special a culturii europene, în fața asalturilor venite din toate părțile, atunci acest loc este librăria lui Virgil Oniță și a echipei sale. Și asta chiar pe un teren unde nu ne așteptam: grație unui sistem de distribuție, ­Li­-
bris.ro a reușit, lucru ieșit din comun, să tempereze ascensiunea gigantului american Amazon în România. Încă o excepție în peisajul european al pieței de carte, despre care se spune că n-o duce prea bine, Libris publică o sumedenie de cărți și discuri, ajungînd astfel printre cele mai importante edituri din România.

La urma urmelor, n-ar trebui să ne uimească faptul că o asemenea afacere a văzut lumina zilei la Brașov, și nu la București, pentru că orașul se află la intersecția culturilor germanice, latine și otomane, care au marcat istoria României. Acesta este motivul pentru care nu am fost deloc surprinși să întîlnim un confrate și prieten care locuiește la Roma în restaurantul în care ne invitaseră Virgil și prietenii săi, printre care și arhitectul și fotograful Teofil Mihăilescu, care ne-a arătat evoluția orașului de-a lungul deceniilor. Descendent al unor evrei maghiari din Transilvania, prietenul nostru era în căutarea satului natal al bunicilor săi, care plecaseră din România și ajunseseră în Franța, la începutul secolului trecut. I‑a găsit pînă la urmă, la Cășeiu, în apropiere de Dej.

Dacă la splendoarea Sibiului te aștepți – la urma urmelor, nu orice oraș ajunge Capitală Europeană a Culturii –, Alba Iulia ne-a rezervat surprizele cele mai frapante. Începînd cu un impresionant cimitir evreiesc, în nordul orașului, rămas aproape intact, printre altele, grație donațiilor unor mecena americani. Sub aparențe drăguțe, dar destul de banale, Alba Iulia ascunde în cetatea sa o comoară fără seamăn. În acest cadru maiestuos și încărcat de istorie, am descoperit Festivalul Dilema veche și pe invitații săi, cît și legătura strînsă pe care publicația a reușit să o cultive cu scriitorii săi de-a lungul anilor.

O legătură care mi-a amintit de cea dintre Internazionale, publicația cu care colaborez regulat, și publicul său, și care capătă consistență în fiecare an, cu prilejul festivalului pe care îl organizează la Ferrara, în nord-estul Italiei. La fel ca la Ferrara, la Alba Iulia revista și cititorii săi pun stăpînire pe oraș și se amestecă la întîlniri, dezbateri și alte evenimente culturale. La fel ca la Ferrara, festivalul permite intrarea în contact cu ceea ce o gazetă are mai prețios – comunitatea sa – și întărirea pactulului de încredere care îi leagă pe cititori de jurnaliști. Regret că n-am putut urmări dezbaterile, chiar dacă m-am străduit să învăț limba română într-un timp record – mai ales văzînd cît de ușor se exprimă românii în franceză și în italiană. Ceea ce mi-a ușurat mult sarcina în timpul unui exercițiu ine­dit de jurnalism stand-up, unde a trebuit să fac față unui public răbdător, curios și informat.

Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat în timpul acestei călătorii e că România este probabil țara din Europa cu cel mai mare decalaj între reputația sa și realitatea de la fața locului. După căderea comunismului și tranziția ezitantă – ca să nu spunem ratată – din primii ani, țara și-a creat, uneori fără să vrea, o reputație îngrozitoare în ochii vecinilor săi europeni și occidentali în general. Și aceasta, cu complicitatea unei clase politice care n-a făcut nimic ca să pună capăt corupției, dimpotrivă; a cîtorva personaje excentrice din lumea politică și a afacerilor, a faptelor diverse incredibile, dar adevărate (cum ar fi furtul și dispariția tablourilor de la Kunsthal din Rotterdam sau moartea călugăriței care a inspirat filmul După dealuri al lui Cristian Mungiu); a unui cinema care exportă filme de calitate, dar rareori vesele, și mai ales a confuziei ușor de făcut între romi (în majoritate români, trebuie s-o spunem) și români, alimentate de o presă occidentală pe cît de leneșă, pe atît de conformistă.

Fenomenul este marcant mai ales în Franța, țara care a inspirat cel mai mult modernizarea României și cultura ei în ultimii 150 de ani: fascinația României pentru Franța este invers proporțională cu afecțiunea exprimată de francezi față de români. Problema taberelor ilegale ale romilor din cartierele mărginașe ale mai multor orașe din Franța și polemica declanșată de Nicolas Sarkozy în timpul mandatului său de președinte au contribuit fără îndoială la asta. Între cele două țări, ai senzația că există o dragoste neîmpărtășită, un fel de „Je t’aime, moi non plus“ la puterea o mie, atît de flagrantă e lipsa de reciprocitate din partea Parisului – dacă excludem domeniul culturii sau al învățămîntului, unde relațiile sînt încă foarte strînse. La asta se adaugă un fel de complex de inferioritate românesc, care a făcut ca românii, în loc să-i trimită la plimbare pe francezi și să se orienteze, de pildă, spre Statele Unite, să întărească într-un fel anumite clișee și convingeri ale partenerilor lor.

Rezultatul a fost că, pentru majoritatea europenilor occidentali, România a fost multă vreme (și încă mai este) un concentrat de clișee negative, pe care nu le-a dezmințit nimic pînă acum, căci responsabilii politici locali au dat impresia că petrec mai mult timp sabotîndu-se reciproc decît lucrînd la imaginea țării lor sau promovînd realizările și apropiin­du‑se de vecinii europeni. Apoi, există acest cuvînt, „corupție“, care revine iar și iar în discuție, ca o marcă a infamiei care s‑a lipit de obrazul României și care pune în umbră tot. Corupția blochează drumul către Schengen și tot ea se află la originea demisiei recente a Guvernului.

Evident, acest subiect nu trebuie trecut sub tăcere, dar, în același timp, e cert că în România există energii și competențe care ar putea stîrni invidia multor țări europene, mai ales în ceea ce-i privește pe tinerii urbani, care au această ușurință de mișcare în cultura și lumea occidentale, proprie generației născute în Europa centrală și orientală în momentul căderii comunismului sau imediat după aceea. O generație care nu mai vede în Franța un model sau un exemplu – cu atît mai rău pentru Paris, nu trebuia să fie așa de snob –, dar care înclină mai degrabă spre partea anglo-saxonă a lumii.

Cît despre mine, recunosc, am fost cucerit. Tot ce-mi mai rămîne acum e să fac prozelitism pentru a-mi convinge prietenii și pe cei cîțiva cititori ai mei că, la cîteva ore distanță de capitalele noastre orgolioase, există o comoară care trebuie neapărat descoperită.

Gian Paolo Accardo este director al VoxEurop, Paris (www.voxeurop.eu).

traducere din limba franceză de Luiza VASILIU

Foto: I. Roşca