Au trecut deja trei decenii de la căderea Zidului care despărțea Berlinul, Germania și lumea, trei decenii de la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa. E un bun prilej de reflecție asupra trecutului recent. Adesea, acest trecut se insinuează în prezent. Chiar și rănile aparent închise pot ascunde infecții maligne care încep să supureze: partide extremiste de tot felul, mișcări virulent i- sau antiliberale, discursuri xenofobe etc. reapar periodic, subminînd democrațiile și slăbind statul de drept. Reconcilierea cu trecutul pare cu atît mai dificilă cu cît ororile comunismului sînt ocultate, ba chiar, uneori, relativizate ori negate. Pe de altă parte, nici anticomunismul postcomunist nu e constructiv. El doar hrănește iluziile unei asanări a spațiului public cu prețul adîncirii unor clivaje. Asta, în numele unei (pseudo)legitimări democratice.

În vreme ce fascismul și nazismul sînt condamnate unanim și fără echivoc, în ceea ce privește comunismul persistă încă o anumită indulgență, și asta în ciuda tragediilor (demonstrate, documentate) săvîrşite de comunişti în România. Thierry Wolton o numește „negaționism de stînga“. Negaționiștii de stînga – printre care și unii stîngiști de azi – spun că dictaturile comuniste reprezintă doar derapaje de la programul inițial, deci niște erori de parcurs; ele nu ar face parte din ADN-ul marxism-leninismului. Ceea ce e total fals, de vreme ce violența e un factor pe care se întemeiază revoluția proletariatului. La fel cum tot fals e și argumentul acelorași stîngiști care spun că adevăratul comunism nu a existat niciodată și că „adevăratul“ comunism încă mai poate fi construit. Cum ar arăta comunismul „adevărat“ după ce vreme de decenii partidele comuniste au încercat să adapteze realitatea ideologiei – cu rezultatele cunoscute? A existat, multă vreme, și o orbire a intelectualității de stînga din Europa liberă, occidentală, cu privire la ororile care se petreceau dincolo de Cortina de Fier. Toate acestea au contribuit la acest fenomen al negaționismului de stînga care persistă și astăzi.

În ceea ce privește România, problema e că n-au existat niciodată politici memoriale autentice și coerente, orientate spre asimilarea trecutului comunist. Condamnarea comunismului drept regim ilegitim și criminal de către Traian Băsescu, petrecută pe un zgomot de fond asurzitor, sub o ploaie de injurii adresate mai ales de către cei mai aprigi susținători ai lui Ceaușescu deveniți membri ai Partidului România Mare, nu a produs efecte. Statul s-a angajat să construiască un muzeu al (anti)comunismului. Unde e muzeul? Nu există nici măcar un consens societal cu privire la necesitatea unui asemenea muzeu. Singurul muzeu a fost ridicat de societatea civilă, mai exact prin eforturile Anei Blandiana și ale lui Romulus Rusan cu mult înaintea condamnării oficiale a comunismului: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. E un demers unic, ambițios, curajos și, din păcate, prea puțin cunoscut în țară.

La București, ambele monumente dedicate Revoluției anticomuniste arată jalnic: vandalizate și parcă uitate de autorități, ele nu mai evocă trecătorilor aproape nimic. La Timișoara, Muzeul Revoluției se redeschide parțial în vechea clădire a garnizoanei care așteaptă, și ea, să fie reabilitată. Ne lipsesc spațiile memoriale ale Revoluției. Ne lipsește o memorie vizibilă a dictaturii. În mod ironic, construcția-reper a ceaușismului, Casa Poporului, a reintrat în circuitul public destul de repede, după Revoluție, devenind sediu al Parlamentului. Democrația se exercită astăzi plenar din sediul central al dictaturii!

La 30 de ani după 1989, Radio România Cultural sprijină acest demers memorial printr-o serie de emisiuni despre dictatura comunistă, despre Revoluție și despre zorii tranziției spre democrație. E, dacă vreți, o încercare de reconstituire & restituire a istoriei recente, cu martori implicați, eroi ai rezistenței, disidenți și contestatari ai regimului comunist și cu artizani ai lumii de după Ceaușescu. În săptămîna 16-22 decembrie, în fiecare seară, de la 17 la 19, încercăm să retrasăm momentele și reperele acestui parcurs complicat de la dictatură la libertate. E, dacă vreți, un exercițiu de antinostalgie.

 Foto: Memorialul de la Sighet (wikimedia commons)