Licenţiat în arhitectură, Constantin Abăluţă (n. 1938) a profesat arhitectura pînă la începutul anilor ’60. În 1964 a debutat cu volumul de poezie Lumina pămîntului, a publicat şi volume de dramaturgie, proză, critică şi istorie literară, şi a tradus din autori americani, francezi, belgieni (Baudelaire, Charles Cros, Werner Lambersy, Carl Norac, Vahe Godel, Stevens, Th. Roethke, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.). Ultimul volum de poezie, Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, a apărut anul trecut la Editura Limes din Cluj. În 2008 a fost inclus în antologiile Poésies de langue française – 144 poètes autour du monde (Editions Seghers) şi Douze poètes roumains (Editions l’Harmattan), iar în Belgia i-a apărut ediţia bilingvă (olandezo-română) a romanului Intrusul/De Indringer. Recent, sub egida Slovenski PEN, a participat la The 41st International Writers’ Meeting, unde a ţinut o comunicare, intitulată „Issa şi drumul yin înlăuntrul Marii Naturi“, despre figura femeii în haiku-ul clasic japonez.

Ce părere aveţi despre autorii care scriu cu „un picior în lumea de aici şi cu un picior în lumea cealaltă“? Vi se potriveşte sintagma?


Lumea cealaltă? Nu, nici vorbă! Ci lumile multiple. Dubla mea înzestrare, plastică şi literară, m-a făcut întotdeauna să tînjesc spre mai multe lumi. Contradicţiile şi interferenţele celor două domenii şi-au căutat varii modalităţi de expresie lirică şi astfel am publicat pînă în 1997 circa 20 de volume neasemănătoare. Am bulversat într-atît critica literară, încît aceasta m-a pedepsit aruncîndu-mă în boxa suprarealiştilor. În 1997, odată cu volumul Drumul furnicilor, am spart graniţele acestei etichetări, trecînd cu arme şi bagaje în libertatea minimalismului cotidian (în fapt, altă etichetare).

Cărţile ce-au urmat (proză, poezie, teatru) nu mă fac, în nici un caz, un biped sondînd doar două lumi, ci mai curînd o fiinţă marină cu mai multe braţe sensibil atrase de mereu alte fluxuri. Mie însumi mi-e greu să mă prind, mereu am alte propensiuni. Evadez mereu în alte direcţii. Acum cîţiva ani făcusem schiţa regizorală şi scenografică a unei piese de Vişniec. De patru-cinci ani expun regulat grafică la Galeria Galateca, în cadrul unei expoziţii de grup. De vreun deceniu, în scurte perioade, am inspiraţie direct în limba franceză. Cine ştie ce-mi mai aduce viitorul.

Multe poeme ale mele au o scenografie anume, exemplele de dinainte cred că sînt grăitoare. Obiectele, oamenii, elementele naturii şi ale imaginaţiei îşi găsesc o anume configuraţie sugestivă.

Scriaţi într-un poem: „Nu mai pot îndura, / nu mă mai pot suporta nici măcar pe mine însumi. / Aş vrea să nu fi existat niciodată / în această lume sau în alta“. Pînă unde merge dorinţa autodistructivă a poetului?

Adesea, eurile multiple se duşmănesc reciproc. Nu se suportă între ele. Şi, desigur, nu acceptă lumea meschină care le-a născut. Iar despre versurile citate trebuie să spun că ele au fost scrise cu zece ani înaintea apariţiei în volum. Întîmplarea face ca mesajul lor anticomunist să fie actual şi în epoca economiei de tarabă. De altfel, temele increatului şi scîrbei de-a trăi mi-au fost întotdeauna aproape, căci ele constituie zestrea genetică a celui singuratic.

Nu e aici nimic dintr-o dorinţă autodistructivă, ci doar tînjirea după puritate a celui ce ar fi putut alege limbul (în loc să mă nasc la şapte luni, aş fi putut să mă nasc mort). Şi, de altfel, e acel triş poetic care te face să agreezi ceea ce-ţi iese mai bine. Eşti ceea ce fac cuvintele din tine, şi dacă cuvintele nihiliste se potrivesc mai bine singurătăţii tale, te laşi ales de ele. Dicteul e suveran în toată creaţia mea. Recent, am scris un poem de 300 de versuri în circa trei ore: „Creierul meu nu duce nicăieri“. Cuvintele mi se dictau şi eu le ordonam pe hîrtie cu infime pauze de, n-aş zice de gîndire, ci de bricolaj textual. Nu ştiu ce impuls îmi spunea să evit aici neologismul, să pun dincolo un accent de culoare etc. „Dicteu minim ghidat“ ar fi sintagma acestui gen de plutire lirică, de reverie a tuturor simţurilor.

Aţi găsit, în unele obiecte din jurul dvs., surse de inspiraţie pe care le-aţi învestit cu atribute umane? Pălării, tirbuşoane…


Amintitul Drum al furnicilor este un catalog de obiecte şi situaţii curente, dar şi insolite. Ori ceea ce numesc eu poezie memorabilă/memorizabilă. Poeme ce se pot rezuma, căci cuprind un mic story. De exemplu: poemul cu piatra-care-străpunge-cele-două-geamuri-ale-compartimentului-şuieră-pe-lîngă-urechile-mele-şi-dispare. Moartea m-a survolat. Cele două găuri în geam rămîn mărturie, ţintuindu-mă ca pupilele unui sfînt. E aici o lapidaritate, o esenţialitate care mizează pe paradoxul întîmplării ca destin. Mircea Eliade vorbea de sacrul deghizat în profan, de revelaţia primului în cele mai insignifiante fapte. Nu trebuie în nici un caz să se creadă că îmi scriu poeziile ghidat de anume teorii. Tot ce poţi face într-un interviu e o analiză a posteriori. La cald – cum spuneam – poemul se scrie singur. Subconştientul îl scoate la iveală cuvînt după cuvînt şi imagine după imagine. Pălăria, da, şi cuierul m-au emoţionat întotdeauna. Căci metonimicul e calea cea mai scurtă ce ne leagă, neemfatic, de om, de omul viu, cu patimi şi metehne, cu porniri nestăvilite. Adevărul metonimic e fluid, liric în sine.

Mulţi scriitori au populat cu pisici operele lor. Bulgakov, Nora Iuga, Denisa Comănescu, dvs… Ce-i cu „pisica albastră“?

În poemul omonim, pisica mea albastră e, de fapt, imprimată pe-un prosop agăţat pe-o frînghie, sus, pe terasa blocului. Cum celelalte rufe au fost de mult strînse, pisica albastră stă de zile şi nopţi întregi acolo şi flutură în vînt, tristă că nimeni nu şi-o revendică. Simbol al neputinţei, al zădărniciei, al morţii? Poate puţin din toate.

E genul de situaţii dramatice pe care îl intuiesc atunci cînd lucrez cu obiecte: caut să le dau aceeaşi deschidere ca indefinibilul suflet uman. Alte multe pisici din versurile mele îmbrăţişează posturi diferite, dar, în cele din urmă, siluetele ori urmele lor (întipărite în betonul trotuarului din jurul casei, înainte ca părinţii mei să se fi cunoscut: citat aproximativ din poemul „Pisica întemeietoare“) sugerează cumva un rol fatic ori măcar extatic (ca un mic Buddha: comparaţie explicită într-un alt poem). În fond, pisica nu se deosebeşte de alte figuri ale realului din versurile mele (perete, uşă, broască ţestoasă etc.): polisemia este statutul lor intrinsec. De aici şi greutatea pe care o au criticii leneşi în a pătrunde o astfel de poezie, căci ea nu spune nimic „clar“, nimic „răspicat“, ci sugerează prin imagini lax legate între ele.

„Poemele mele au o scenografie anume“

Eugen Negrici afirma că aţi avea intuiţia „cumulului de banalităţi şcareţ deschid o cale miraculoasă spre grotescul fantastic şi halucinant“. Există vreo înclinaţie spre scenografie în normalitatea în care vă plasaţi subiectele?

Multe poeme ale mele au o scenografie anume, exemplele de dinainte cred că sînt grăitoare. Obiectele, oamenii, elementele naturii şi ale imaginaţiei îşi găsesc o anume configuraţie sugestivă. În acest sens, Gheorghe Grigurcu a făcut o observaţie esenţială şi anume, că un spirit demonic mă împinge să tratez elementele de decor drept elemente principale şi figurile preajmei să le topesc în fundal. Această inversare infuzează o energie nebănuită poemului. Ceea ce a fost la început un simplu joc ori subterfugiu formal devine cu încetul o întreţesere de semnificaţii, căci în drum spre noile lor poziţii, ca pe banda lui Moebius, toate elementele îşi schimbă parametrii, dreapta devine stînga, susul devine jos, deruta simţurilor trece lin în lirism genuin.

Am pregătite şi cîteva premiere, căci binevoitoarea inspiraţie îmi dăruieşte cel puţin două unităţi textuale pe an. Volume cu titluri ca Totul despre nimic, În bucătăria mea coboară seara, Străzile nu duc nicăieri stau frumos rînduite în fişierele computerului meu. Aşteaptă timpuri mai favorabile: edituri generoase, sponsori sublimi...

V-a atras vreodată folclorul? 

Volumul Poeme primitive stă mărturie că da. Chiar dacă aici avem de-a face cu un amalgam de credinţe şi ritualuri aparţinînd multiplelor rase umane (reale sau inventate). Unele motive sînt inspirate din Frazer ori Eliade, dar forja care le-a distilat a fost formată din creierul şi simţurile mele. Am simţit că poezia e un flux primitiv, primordial, genuin, copilăresc. Nu sînt nicidecum jocuri, ci mai curînd stări de comuniune cu marele necunoscut din noi şi dimprejurul nostru. Enunţul e simplu şi paradoxal. Repetiţiile, onomatopeele, aspectul ritualic induc imaginilor reale o anume ancestralitate care face poemul vibratil şi misterios.

Cît de eretic sînteţi în poezie?

Poemele suprarealiste (cele ce-au rezistat timpului) grupate în volumul Statuia care vomită, ori în mai recentul Ţipătul meu castrat din faşă, publicat de revista Ramuri anul trecut, stau mărturie a iconoclastiei mele lirice. Uneori mînia care mă face să scriu porneşte şi de la un necaz personal, recte de la un nume – aşa că cei care-mi fac rău să se ferească, să nu fie însemnaţi pe veci ca „oameni negri“. În memorii, de va fi să produc astfel de texte, voi dezvălui dedicaţiile ascunse ale poemelor eretice. Glumesc, desigur. Poemul odată sfîrşit, îngusta lui motivaţie pămînteană se dizolvă în neant. Revolta e una ontologică: sînt furios pe ingratitudinea condiţiei umane, pămînteşti, cetăţeneşti. Să fii locatar al unei case, pe-o stradă anume, să ai vecini cu maşini şi copii: te-apucă groaza! Stări de exaltare şi nihilism care trec repede, şi mă înscriu apoi cuminte în normalitatea noastră cea de toate zilele.

Eraţi convins, cînd aţi debutat, de destinul literar pe care-l aveaţi în faţă?

Descoperind fructul interzis prin ultimele clase de liceu (Bacovia, ascuns în singura bibliotecă neepurată, cea a Relaţiilor culturale cu străinătatea), m-am apucat să-l pastişez, aşa, într-o doară. Şi vedeţi ce-a ieşit! Cred că nimeni nu-şi cunoaşte dinainte destinul. Ori poate doar cu mine s-a întîmplat aşa?

Dacă aţi fi într-un acvariu, aşezat pe biroul lui Constantin Abăluţă, ce i-aţi spune?

„Uşurel, bătrîne, uşurel… Lasă-i pe alţii să se bată pe glorie, posturi şi privilegii. Rămîi alături de mine, un peştişor singuratic, înotînd în eternitatea apei. Nu te nelinişti dacă, în ochii unora, ai devenit invizibil, căci invizibilitatea e doar miezul activ al vizibilului de mîine.“

a consemnat Andra ROTARU.