Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA-BUZURA, jurnalistă şi scriitoare

Publicat în Dilema Veche nr. 309 din 14 - 20 ianuarie 2010
Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA BUZURA, jurnalistă şi scriitoare jpeg

A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, în cadrul Universităţii Bucureşti. În calitate de realizator al Televiziunii Române, Daniela Zeca-Buzura a semnat peste 200 de emisiuni de autor, între care Cafeneaua artelor, Librăria pe roţi, Ceva de citit. Seria tematică Faţă în faţă cu autorul a fost distinsă de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Special pentru reflectarea în programe de televiziune a vieţii literare româneşti şi cu Premiul Naţional de Televiziune, în anul 1997. În prezent este directorul canalului TVR Cultural.
La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România“ – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană.
Din anul 2001 este doctor în filologie şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la Universitatea Bucureşti.
A publicat volume de poezie, proză, critică literară şi teorie media. Ultima ei carte, romanul Istoria romanţată a unui safari, apărut la Editura Polirom în 2009 s-a bucurat de un succes real.

Aţi absolvit mai întîi o facultate de filologie, apoi, după 1989, pe cea de jurnalism. De ce aceste două opţiuni?


Pentru mine finalul lui 2009 a reprezentat un moment important pentru că împlineam 20 de ani de presă şi cred că a fost singura dată cînd mi-am pus cu adevărat problema, privind peste umăr, dacă a meritat, dacă alegerile mele au fost bune. Realmente a fost primul moment de introspecţie care a implicat o detaşare, fără nostalgii şi fără patetisme. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce am ales din punct de vedere profesional nu am regretat.
Cînd aveam 13 ani mă gîndeam că vreau să fiu ziaristă, fără să ştiu exact ce înseamnă asta. N-aveam nici cea mai vagă idee despre rigoare şi norme sau despre ceea ce numim astăzi foarte sofisticat deontologie în jurnalism. În mintea mea, jurnalismul era un soi de vestibul al literaturii, dar, neavînd un culoar de opţiune în România anilor ’80, m-am dus totuşi la Litere, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu şi profesoară, dar într-un mod ideal. Nu mă gîndeam la şcoli rurale, la copii fără cărţi, era mai mult imaginea unui profesor într-o lojă aristocratică.
Însă m-am trezit pe la mijlocul anilor ’90 în postura, să-i zicem, a unui „şoarece de bibliotecă“, o persoană care mînca literatură pe pîine, teoria literaturii, dar care nu avea nici un fel de atingere cu solul, mai ales că era vorba despre un sol al unei Românii răscolite şi tranzitive. Mi-am dat seama dintr-odată de „fibra“ mea livrescă şi de faptul că actualitatea era alta. Aşa că mi s-a reactivat prompt dorinţa de a fi ziarist.

Teama de impostură


Pe de altă parte, în anii ’90 au existat reconversii, în sensul că oameni care erau la bază filologi sau chiar ingineri, au devenit, într-un timp relativ scurt, jurnalişti foarte buni. De ce o şcoală de jurnalism, cînd ai fi putut să înveţi meseria din mers?


Începutul şcolii româneşti de jurnalism a fost intens mediatizat şi am fost foarte curioasă să ştiu ce se întîmplă acolo, în pofida contestărilor care circulau, pentru că iniţiatorii, pionierii structurilor acestei şcoli veneau de nicăieri şi pe atunci nu erau prea creditaţi. Am vrut să fac această şcoală şi pentru că una dintre puţinele temeri de-a lungul profesiei mele a fost aceea de impostură. M-am gîndit că n-am să fiu niciodată un bun jurnalist dacă nu am un brevet pentru asta. Aici poate fi şi o formă de nostalgie sau un clişeu comunist – ai nevoie de o şcoală, ca să poţi să practici o meserie. Sînt nişte clişee men-tale care funcţionează, oricît le-am ocoli. Pe de altă parte, una dintre puţinele intuiţii bune a fost aceea că vom ajunge într-un vid de autoritate în privinţa teoriei media. Şi aşa a fost. Am prins un culoar liber, n-am trişat, am studiat enorm. Graţie şi laturii mele de filolog, mi-am dorit foarte tare să fac interpretare media, teoretizare. Era un teren aproape virgin, pe care am patinat mai bine de 15 ani, ca să am după aceea curajul să mă exprim. Practic, învăţarea jurnalismului pentru mine a început în septembrie 1990, iar acea „trilogie mediatică“ (Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, apărută la Editura Polirom, închide seria celor trei volume, n.r.), cum îi spun studenţii, am terminat-o abia în 2009.

Cum s-a făcut trecerea de la cuvîntul scris la imagine şi la televiziune?


Cred că n-aş fi făcut niciodată încercarea riscantă de a teoretiza fără să mă fi întîlnit cu practica de televiziune. Am luat-o „de la talpă“, de la reporter de teren, timp de 9 ani am fost redactor simplu al Televiziunii Române, fără să am nici un vis de glorie, fără să mă gîndesc niciodată că aş putea să fiu o „mogulă“ de presă, cum a spus cineva care habar n-avea de ceea ce am făcut de-a lungul acestor ani. Înainte de a fi fost „nora lui Buzura“ sau „nomenclaturistă“, eu mi-am făcut ucenicia foarte dur, la fel ca şi alţii. În 1994, cînd am început să lucrez la Televiziunea Română, aveam doi ani şi jumătate de experienţă la Radio România, unde am intrat prin concurs, mai aveam patru ani de presă scrisă în spate, scrisesem 200 de editoriale, pînă la 26 de ani, publicasem o carte. Cu acest bagaj am ajuns la TVR.

Totuşi, de ce Televiziunea Română? Aţi avut şi alte opţiuni?


Asta mi-am dorit. Monopolul televiziunii publice s-a descentralizat, dar un singur pol a rămas, cel al prestigiului în cadrul serviciului public. Toată lumea ştie, atît în America cît şi în Europa, că acolo sînt profesioniştii, acolo se face jurnalismul după canon, în maniera modulată şi pozitivă a termenului. Prin anul 2000 am încercat să fac un viraj spre un post comercial dominant, însă totul mi s-a părut atît de sclipitor şi de improvizat, încît am rămas la TVR din pură convingere.

Pînă la urmă, aţi găsit în Televiziunea Română mediul acela de profesionişti la care vă aşteptaţi?

Da. Am găsit rigoarea, pasiunea. N-am găsit etica şi moralitatea, din păcate. În momentul în care fac cu tărie afirmaţia că am vrut să rămîn aici, o parte de umbră este accea că, pînă la urmă, calitatea umană a cîtorva oameni din jurul meu a fost singura care a trădat uneori. În rest, profesionalismul lor, convingerea, pasiunea în meserie, nu. Să nu vă închipuiţi că sînt sute de persoane, căci întotdeauna lucrurile mari se fac cu oameni puţini, aşa cum adevărurile mari nu se spun în piaţa publică şi operele mari se fac în echipe mici, ori în singurătate deplină.

Un canal pentru aspiranţi

TVR Cultural se adresează unui public de nişă. Cum poţi să te adresezi unui astfel de public, fără să-l respingi totuşi pe telespectatorul obişnuit care face zapping şi nimereşte întîmplător pe un canal cultural?


Cînd încerc să intru în postura de simplu spectator al TVR Cultural, sînt multe momente în care îmi dau seama cît de mult trebuie să ne depărtăm de simpla transcriere a textului în imagine. Mă refer la demarcaţia dintre două civilizaţii, care acum se dizolvă una într-alta. E de fapt o translaţie între două mentalităţi, care se simte şi la nivelul oamenilor de televiziune. Noile exigenţe videografice cer un alt limbaj, un limbaj autonom pentru tot ceea ce înseamnă noua televiziune şi cine nu deprinde asta este un captiv între două maniere operaţionale care sînt în opoziţie şi nu iese nimic.

În primii doi ani de manageriat la TVR Cultural, cea mai mare dificultate – pe care sper că am depăşit-o – a fost aceea de a ieşi dintr-o viziune nu neapărat elitistă, cît adresată iniţiaţilor care vorbesc între ei. Este boala de copilărie a oricărei nişe, am trecut şi noi prin ea şi ne-am asumat toate consecinţele. România nu e o ţară care să fi avut un apetit deosebit pentru un canal de televiziune dedicat culturii. Era clar că a trebuit să ne dăm cu capul de tavan, pînă să reuşim să găsim o formulă proprie.

Iar acum credeţi că vă situaţi într-o zonă accesibilă…

Da. Şi audienţele o demonstează. Am făcut destule călătorii în ultima vreme prin România şi am văzut cum reacţionează oamenii, cît de mult se uită la noi şi ce comentează. A fost un feedback pozitiv şi deloc monocrom. Nici nu ne-au criticat, nici nu ne-au lăudat pe o singură voce. Şi culmea e că publicul nostru majoritar este cel cu studii medii, nu sînt elitele. Am mai spus-o, şi analizele au confirmat-o. Am făcut la un moment dat această declaraţie din pură intuiţie, după aceea am văzut pe teren că beneficiarii, consumatorii efectivi ai acestui canal sînt aspiranţii, cum le zic eu, oameni care vor să-şi compenseze constant, ca şi cum ar lua o doză homeopată, nevoia de teatru, de film, de informare culturală promptă, chiar dacă ei trăiesc în medii unde nu prea au acces la aşa ceva.

E un public pe care TVR Cultural l-a format?

Da, l-am format cu dificultate pentru că existau două tipuri de public deja formate. Existau cele două branşe: televiziunea de ştiri care e foarte accesată şi televiziunea de divertisment care a format un public eterogen şi numeros. A fost foarte greu pentru un post tematic de nişă să vîneze telespectatori care aparţineau acestor două tipuri de public. Să dau doar un exemplu: „generaţia PRO“ s-a coagulat la un post dominant ca PRO TV, în aproape zece ani. Noi am venit în momentul în care această specie (îi spun astfel fără nici un fel de ironie) era deja activă. Obişnuinţele de consum, la fel ca obişnuinţele dintr-un mariaj, se schimbă greu. Iar ele se schimbă în primul rînd printr-o marketizare convingătoare, iar noi exact de asta nu am beneficiat. Din fericire însă, am avut destul entuziasm şi destui profesionişti. „Restaurare“, care a fost un proiect premiat, sau „Mari români“, un proiect răsunător sînt formate de televiziune realizate integral cu oameni de la TVR Cultural.

V-aţi imaginat vreodată că veţi conduce un post cultural?


Iosif Sava vorbea tot timpul despre asta, iar mie mi se părea un lux nepermis. Prin 1998 vorbea cu asiduitate despre două lucruri: un post de radio cultural şi unul de televiziune. Eu credeam că un post de radio ar putea exista, dar despre o televiziune spuneam că n-o să aibă public şi, mai ales, n-o să aibă resurse. Învăţasem ce era acela un deviz şi mă gîndeam cît poate să coste un asemenea lux şi cine ar putea să investească într-o televiziune care să producă numai cultură.

Însă pînă la urmă Iosif Sava a avut dreptate. Am continuat să cred în acest proiect şi dintr-un soi de datorie profundă faţă de imaginea şi de convingerile lui. Cînd am început să înţeleg resorturile care nu sînt deloc ideatice, mi-am dat seama că un post cultural e o maşinărie care, bine accesată, poate să funcţioneze

Un exotism de suprafaţă

Sînteţi deja de 10 ani lector universitar doctor la catedra de presă a Facultăţii de Ştiinţele Comunicării. Este ceea ce v-aţi dorit, ca profesor?

Există o rutină şi sînt sigură că orice profesionist de televiziune o ştie. În 10-15 ani de presă, orice profesionist este conştient că există şi această capcană, iar eu cred că mă salvez de ea învăţînd de la studenţi. Mă duc tot timpul la ei ca şi cum i-aş întîlni prima oară.

Aveam de ales prin a mă detaşa şi a fi un soi de monitor prudent, ca să nu zic acru, care nu interacţionează, doar pune note, şi modalitatea de a participa la viaţa lor. E un profit personal extraordinar. Cineva m-a întrebat cum am putut să fiu atît de proaspătă, scriind despre un cuplu de îndrăgostiţi în Istoria romanţată a unui safari, dacă eu nu m-am îndrăgostit recent. Nu e o poveste personală cea din carte, dar în acelaşi timp m-am simţit foarte aproape de nervul unei poveşti de dragoste actuale, prin studenţii mei. Le datorez această prospeţime pe care o învăţ de la ei.

Cînd mai aveţi timp de scris?

Noaptea. Pentru că sînt insomniacă, nu simt că m-aş sacrifica. Fiind o fiinţă de interior, e normal ca nopţile să fie pentru mine terenuri active în care pot să stau cu computerul în faţă şi să încerc să gîndesc prin el.

Dacă aţi fi invitata unei emisiuni la TVR Cultural, la ce întrebări v-aţi aştepta legate de Istoria romanţată a unui safari?


Deja m-am detaşat de carte pentru că lucrez asiduu la ceea ce mi-am propus în urmă cu doi ani şi care era de fapt bagajul secret, cu care eu credeam că o să dau lovitura. Din fericire, această nouă carte, pe jumătate scrisă tot într-o manieră exotică, a convins editura, ea e deja contractată, sper să fie un alt loz cîştigător, după Istoria romanţată a unui safari. Cred că acest exotism de suprafaţă poate fi o „reţetă“ care se va personaliza. Important este să nu se manierizeze. Sub emailul ei pun totdeauna nişte etaje subterane (pentru cine poate să le citească), dar cîtă vreme acest acroşeu poleit funcţionează şi îl agaţă pe cititor, cred că e destul. Cu răbdare şi cu perseverenţă poate voi găsi şi cititorul ideal în stare să vadă şi substratul. De pildă, Istoria… a avut cronici care au sesizat dincolo de partea „comercială“ pe care eu nu mi-am programat-o, dar m-am bucurat că am găsit-o. Am fost sedusă atît de natural de exotismul real al unei lumi, încît am avut în primul rînd grija ca el să transpară aşa cum era.

Foarte multă vreme mi s-a părut indecent să fii managerul unui canal cultural, care îţi focaliza – dacă erai cinstit cu tine însuţi – toate resursele şi, în acelaşi timp să cochetezi cu ideea de a fi prozator, poet sau altceva. Nouă ani de „tăcere“ se explică în primul rînd prin această opţiune, sută la sută deliberată, pentru care nu-mi pare rău, deşi a fost un mare risc. La un moment dat, mi-am dat seama că numai eu, în mintea mea, mă mai credeam prozatoare şi mă temeam că nu o să regăsesc drumul.

a consemnat Adina POPESCU
 

De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg
Ce aşteaptă un om de dreapta de la un nou partid de dreapta
Am fost invitat să ţin un discurs la lansarea noului partid M10 – condus de Monica Macovei. Am avut impresia, după aplauze în primul rînd, că sala a rezonat bine la ideile exprimate. Urez mult succes acestui nou partid şi mă gîndesc cu drag la prietenii care au făcut acest pas.
Moştenire jpeg
Moştenire
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost condamnat la închisoare. Fusese prins într-o afacere ilegală ce implica bani şi politică, în statul Maryland. Desigur, asta nu era ceva anormal pe-atunci – uitaţi-vă doar la povestea fostului vicepreşedinte Spiro Agnew, unul dintre prietenii lui.
"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective"   interviu cu Cristian COCOŞ jpeg
"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective" - interviu cu Cristian COCOŞ
Originar din România, Cristian Cocoş are o carieră reuşită în străinătate, lucrînd la Mayo Clinic din Minnesota, SUA, motiv pentru care Claudia Silaghi de la Romanian Education Foundation (organizaţie preocupată de facilitarea accesului românilor la educaţie în străinătate) i-a luat un interviu.
Nu vă fie frică, euro nu pică jpeg
Nu vă fie frică, euro nu pică
„Zona euro e cu mult mai puternică decît se crede. Iar cînd se vorbeşte despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic investit în acest proiect“ – a spus Mario Draghi, preşedintele BCE, la o conferinţă din Londra în luna iulie.
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii  Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est"   interviu cu Bogdan SUCEAVĂ jpeg
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii. Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est" - interviu cu Bogdan SUCEAVĂ
Aş putea specula faptul că Bogdan Suceavă e matematician, deşi nici cu scriitorii nu mi-e ruşine: cu ce simţ neştiut se ridică ei deasupra întîmplărilor, spre a distinge curentul istoriei? Aş putea specula faptul că trăieşte departe de România, dar ştiu că ţara natală îi este lipită, ca o cochilie de melc, de fiinţa călătoare.
Indiile galante   iradiantul gest inaugural jpeg
Indiile galante - iradiantul gest inaugural
Aceste notaţii întîrziate încearcă să descrie o experienţă. Una ireductibilă oricăror prejudecăţi. Experienţă a bucuriei pure. Relativa distanţare în timp poate fi benefică unui reportaj sui generis suportînd, fără preţiosul ambalaj bun la toate, reflexii subiective.
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor jpeg
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor
În Germania există, încă din 1956 – după modelul British Press Council, „Der Deutsche Presserat“ – Consiliul german al presei, alcătuit din jurnalişti, care supraveghează atît respectarea libertăţii presei, cît şi a unor deziderate etice elementare.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Diabolizarea ideologică a germanilor din România
Germanii din România au fost consideraţi, în totalitatea lor, nazişti, deci culpabili, astfel că, în viziunea liderilor Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, şi ai Partidului Comunist, orice măsură punitivă îndreptată împotriva întregului grup etnic capătă valoare silogistică.
Tradiţia tectonică jpeg
Tradiţia tectonică
Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încît ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pămînt. Arhitektonul este bătrînul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat.
De ce Europa are nevoie de parteneriate jpeg
De ce Europa are nevoie de parteneriate
Opinia publică românească are astăzi o percepţie mult mai critică asupra rolului Germaniei în depăşirea crizei, în comparaţie cu toamna anului 2011, cînd se solicita Germaniei un rol mai activ de conducere, stat considerat astăzi, de departe, drept cel mai influent al Uniunii Europene.
Diaconescu  Cristian sau Cristi? jpeg
Diaconescu. Cristian sau Cristi?
Ministru de externe în cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu a devenit cunoscut acum vreo zece ani, după ce, în 2000, devenise secretar de stat în acelaşi minister pe care îl conduce acum. Între aceste date, a pendulat de la Externe la Justiţie şi de la PSD la UNPR, cu graţie şi sex appeal. Cum a făcut el asta? Şi la ce fel de viitor îl predispune?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Şansele revoluţiei ruse - interviu cu Lilit GEVORGYAN
Cu toate amplele proteste de după parlamentarele din decembrie, Putin n-a pierdut partida. Vor apărea însă mişcări politice noi şi contracandidaţi-surpriză – explică Lilit Gevorgyan, cercetătoare specializată în spaţiul ex-sovietic.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Verticala puterii - cum funcţionează putinismul
Structura instituţională a statului rus este astfel construită încît factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasimonarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Direcţia societăţii este în cea mai mare parte dirijată de elitele de la Kremlin.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Către eurorealism
Potrivit Eurobarometrului din primăvara trecută, 56% dintre români au o părere pozitivă despre Uniunea Europeană. În timp ce media europenilor care au o imagine bună despre UE a scăzut cu 7 procente faţă de 2009, ajungînd la 40%, la români media a crescut cu tot atît.
Cazul Fjordman jpeg
Cazul Fjordman
„Înţeleg că oamenii au nevoie de un ţap ispăşitor şi, acum, cînd Breivik este în spatele gratiilor, am şanse să devin ţapul ispăşitor la îndemînă, mai ales fiindcă sînt singurul norvegian pe care îl citează.“ Cel care a publicat zeci de articole online sub pseudonimul Fjordman, autorul cel mai citat de Breivik în „manifestul“ său şi indicat de terorist ca idol, s-a dus, după cum mărturiseşte, de bunăvoie la poliţie.
Elveţia şi România jpeg
Elveţia şi România
Identitatea naţională şi mitologia care contribuie la fondarea ei sînt concepte cu rădăcini vechi, dar ale căror ecloziune şi dezvoltare pot fi situate, pentru cea mai mare parte a ţărilor europene, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În această epocă, elitele cantoanelor elveţiene, ca şi cele ale diferitelor entităţi, care formează România de azi, descoperă interesul faţă de istoria romană.
Scrisoare deschisă jpeg
Scrisoare deschisă
Sub ochii noştri ai tuturor, de ani de zile, Capitala (şi aşa traumatizată de stricăciunile vechiului regim) e victima unui insidios proces de falsă autodistrugere, cu acte în regulă, în urma căruia mafia cu mănuşi a speculei imobiliare îşi clădeşte imperiul kitsch. Dacă am socoti Bucureştiul o fiinţă, am putea compara această agresiune cu otrăvirea plămînilor prin care oraşul respiră.
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării” jpeg
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării”
François Farah este Reprezentant UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie) pentru România şi Director de Ţară pentru FRI Macedonia, Moldova şi Serbia şi, de asemenea, responsabil pe probleme de securitate ONU în România. Este doctor în demografie socială, a lucrat în multe ţări din lume pe probleme de dezvoltare şi iubeşte România pentru căldura locuitorilor săi.
Europa Liberă   fereastra spre România şi spre lume jpeg
Europa Liberă - fereastra spre România şi spre lume
Ross Johnson a fost director al Radio Europa Liberă între 1988 şi 2002. La Bucureşti, Ross Johnson a pledat pentru strîngerea de fonduri necesare digitalizării arhivelor REL. El a anunţat că este posibil un acord între Institutul Hoover şi IICCMER şi Arhivele Naţionale, pentru a aduce la Bucureşti copii ale arhivelor REL.
Șoapte pe hîrtie jpeg
Șoapte pe hîrtie
Anul trecut am luat parte la un spectacol neobişnuit. Un artist pe nume Tino Sehgal a îndepărtat toată „arta“ din Muzeul Guggenheim din New York, a strîns un grup de vorbitori buni şi le-a cerut să înceapă conversaţii cu vizitatorii muzeului despre „progres“ – ce consideră că este, dacă cred că acesta există măcar. Eu m-am numărat printre vorbitori.
"Pălăria şi cuierul m au emoţionat întotdeauna"   interviu cu Constantin Abăluţă jpeg
"Pălăria şi cuierul m-au emoţionat întotdeauna" - interviu cu Constantin Abăluţă
Licenţiat în arhitectură, Constantin Abăluţă (n. 1938) a profesat arhitectura pînă la începutul anilor ’60. În 1964 a debutat cu volumul de poezie Lumina pămîntului, a publicat şi volume de dramaturgie, proză, critică şi istorie literară, şi a tradus din autori americani, francezi, belgieni (Baudelaire, Charles Cros, Werner Lambersy, Carl Norac, Vahe Godel, Stevens, Th. Roethke, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.). Ultimul volum de poezie, Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, a apărut anul t
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine
Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că a proclamat drept punct Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că

Adevarul.ro

image
Scene horror în centrul Londrei. Mai mulți cai plini de sânge și-au aruncat călăreții și au lovit mașini și oameni VIDEO
Cinci cai ai Household Cavalry au rămas liberi în centrul Londrei după ce și-au aruncat călăreții militari în timpul exercițiului de miercuri dimineață, potrivit Daily Mail Online.
image
8 obiceiuri care te fac să îmbătrânești mai repede. Ai putea trăi cu 20 de ani mai mult
Experții în longevitate avertizează asupra comportamentelor care provoacă „daune celulare”. Chiar dacă nu putem încetini timpul, îi putem încetini efectele asupra noastră, potrivit experților. Cheia este să facem alegeri mai sănătoase și să ne dezicem de câteva obiceiuri.
image
Amănuntul care l-a scăpat de nouă ani de puşcărie pe un şofer fără permis, care a ucis trei femei
Un şofer iresponsabil, care a comis un grav accident rutier în apropiere de oraşul Târgu Neamţ, a fost aspru condamnat în primă instanţă, dar magistraţii de la instanţa superioară au decis altceva.

HIstoria.ro

image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.