Un fel de monştri sacri
Metallica, Hardwired… to Self-Destruct, Blackened Recordings, 2016.
O să presupun că te afli cîndva în 1996 și tocmai ai făcut rost de CD-ul, bulgăresc au ba, pe care stă bine mersi Load-ul formației Metallica. Cvartetul ăsta este, în acel ireal de îndepărtat an, o instituție a heavy metal-ului, dar, vai, și un model de business pentru trupele aspirante la gloria eternă a rock-ului. În fond, Ul-rich, Hetfield, Newsted și Hammett făcuseră față, după aproape zece ani magici, mai mult decît onorabil torentului grunge, croindu-și loc fără să dea cine știe ce din coate pînă și pe năzurosul MTV. Bine, The Black Album, apărut cu cinci ani mai devreme, schimbase serios viteza și fusese capabil să livreze cinci single-uri – o cifră care, în vremurile alea, putea fi un vis frumos pînă și pentru un popstar. Metallica a fost pop atunci, și nu doar în codul aplicat de Bob Stanley în cartea Yeah Yeah Yeah: The Story of Modern Pop – care spunea că tot ceea ce ajunge în topuri, deci tot ceea ce se folosește de schemele productive și reproductive ale industriei muzicii, e pop –, ci și în cel al genului în cauză. TBA era accesibil, flexibil, balansat între uptempo și downtempo, produs foarte curat, foarte „lucios“ și nu chiar atît de heavy (dimpotrivă!). În fine, mă întorc la presupunerea cu care mi-am început textul – ești în 1996, iar CD-ul acela cu Load te lovește în moalele capului: Metallica e o trupă de alt-country rock?
Vremurile nu sînt tocmai limpezi. Nu demult, Kurt Cobain își zbura creierii, pop punk-ul se substituia grunge-ului și Metallica își propunea să arunce la coșul de gunoi interminabilul cincinal iradiat de The Black Album. Reload, geamănul lui Load, lansat în 1997, nefericitul St. Anger (2003) și Death Magnetic (2008), reîntîlnirea nu din cale-afară de amuzantă, după 20 de ani, cu producătorul Rick Rubin, au fost, în esență, albumele care au suferit, uneori pe nedrept, de gestul făcut în 1996. (Le-am lăsat intenționat deoparte pe S&M, un live album prestat alături de o San Francisco Symphony dirijată de Michael Kamen, cu siguranță cel mai kitsch gest al carierei americanilor, și Lulu, gluma de final de viață a lui Lou Reed.)
Între Load, începutul sfîrșitului pentru tine și Metallica, și Death Magnetic band-ul californian n-a fost tentat să (se) privească peste umăr, încercînd din răsputeri – cu pauze autoironice, precum, de exemplu, Some Kind of Monster – să scape de el însăși. Cînd ajungi să te clasicizezi (deci să mori) în nici un deceniu, gestul acesta poate fi cît se poate de normal. Dar fuga de propria epocă de aur nu i-a ajutat prea mult pe Ulrich & Co. A fost, totuși, nevoie de geniul incongruent al lui Rubin pentru a apărea motivul unei încercări de reconectare cu trecutul interesantă, dar sterilă, precum DM. Hardwired… to Self-Destruct, cel mai nou album Metallica, lansat pe 18 noiembrie anul acesta, păstrează traseul, sound-ul său trimițînd săgeți flatante către thrash-ul contagios și melodic patentat de trupă în anii ’80. Dar la cele 78 de minute ale sale – puțin sub dublul duratei impecabilului Ride the Lightning –, LP-ul pare a arăta faptul că, dincolo de cîteva numere briliant executate, iluștrii săi autori nu au vrut să lase nimic pe dinafară.
Paul Breazu este jurnalist.
