● Ash Grunwald, Gargantua, Mushroom Music Publishing, 2013. 

Gargantua e tentativa de album punk a unui cîntăreţ-chitarist de blues, ambele genuri de împrumut pe continentul australian de unde vine tînărul Ash Grunwald – altfel mare amator de plaje, surfing şi cultura stoner-folk aferentă, o configuraţie pentru care ai spune că s-a inventat mai degrabă genul surf rock. Evident, rezultatul e un album mutant, care se apropie cel mai mult de rockul american sudist, poate involuntar, poate rezultat natural al impregnării punk-ului cu sămînţă de blues şi cu tonusul însorit al protagonistului. Latura mai murdară a materialului, atipică în portofoliul lui Grunwald, se datorează acompanierii sale de către membrii grupului punk The Living End: basistul Scott Owen şi toboşarul Andy Strachan. Materialul este variat, delimitat la un capăt de hipster-rockul celor de la The Black Keys, iar la celălalt capăt de ceea ce mi-aş fi dorit să aud de la Seasick Steve, produs de Jack White. Avem mai multă chitară, totuşi (faţă de ambii termeni de comparaţie), şi mai sofisticată. Dar şi mai puţină inspiraţie – mă refer aici la originalitatea materialului, care prezintă doar două compoziţii noi.

Albumul e deschis cu un rock protestatar despre... gazele de şist, care nu-s doar problema noastră, ci a întregii globalizări, flămînde după resurse. Intitulată sugestiv „The Last Stand“, a fost compusă pentru coloana sonoră a filmului de revenire recentă a lui Arnold Schwarzenegger (care e despre cu totul altceva, dar împărtăşeşte oarecum mesajul titlului). La celălalt capăt, materialul se încheie cu un superb cover Howlin Wolf, un „Smokestack Lightning“ ce creează o expresivă aură de alcoolism licantropic, dacă o fi existînd aşa ceva. Exact la mijloc avem un cover Gnarls Barkley, după „Crazy“, principalul motiv pentru comparaţia de adineauri cu The Black Keys şi piesa din al cărei succes (de radio) s-a născut ideea acestui album. Influenţele idolului lui Grunwald, Tom Waits, devin evidente pe coverul după Chain (piesa „Black and Blue“), iar fantoma lui Lynyrd Skynyrd bîntuie solo-urile de chitară pe numeroase piese, să ateste rădăcinile blues ale ceea ce azi numim southern rock.

Din enumerarea asta ar trebui să se înţeleagă de ce albumului i-a luat doar şase zile să se nască. Grunwald e suferind de afinitatea blueserilor pentru standarde, aşa că, ceea ce ar fi putut fi revelaţia rock a anului rămîne doar un material interesant, pe jumătate cîrpit, pe jumătate improvizat. Artistul reuşeşte să facă coveruri chiar şi după sine, prelucrînd bucăţi de pe propriul album Hot Mama Vibes. Pe lîngă pomenita piesă de soundtrack, mostra southern rock „Acting Cool“ e cealaltă compoziţie originală. Mă rog, dacă parcurgeţi recenzii din publicaţii specializate pe blues, o veţi găsi comparată chiar cu Rage Against the Machine, ceea ce ar fi o măsură a măsurii în care Ash Grunwald şi-a bruiat fanii cu supradoza de adrenalină şi riff-uri de pe acest material. Căci avem aici un artist eco-folk, format pe plajele australiene, în atmosferă de Vama Veche mai degrabă decît în cîrciumile rockereşti, un cîntăreţ care, înainte de gazele de şist, a mai cîntat despre cum a fost salvat de delfini.

Numeroase premii l-au consacrat drept un tînăr promiţător al bluesului australian, pentru o audienţă mai degrabă de vîrsta a doua. Vădit, albumul de faţă testează ape noi şi îl promovează pe Grunwald, îndeosebi prin asocierea cu cei de la The Living End (dar şi prin sound-ul mai petrecăreţ decît de obicei), spre o nouă categorie de public. Celor cărora le surîde un construct de marketing precum „Tom Waits meets The Black Keys meets Lynyrd Skynyrd“ ori au de făcut multe drumuri la volan în vacanţa asta (cu o ladă de bere pe bancheta din spate) le va cădea cu tronc albumul lui Grunwald. Sper din inimă ca australianul să nu se oprească aici cu acest experiment şi să ne ofere în viitor şi un album propriu, cu cap şi coadă, pe coordonatele propuse aici.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.