Sun Glitters, LO-FI-LO-VE, Future Archive Recordings, 2018. 

În 2011, tot ceea ce făcea luxemburghezul Victor Ferreira avea sens. Era anul unor (capod)opere efemere precum Far Side Virtual (James Ferraro), One Nation (Hype Williams), Wander/Wonder (Balam Acab) sau An Empty Bliss Beyond this World (The Caretaker), iar în spatele lor putea sta cel mai important producător muzical al tuturor timpurilor, Internetul. Epoca nișelor, a microgenurilor și a unei nostalgii difuze, al cărei obiect își schimba forma pe fondul acelor crackles de pe „cel mai important album de muzică electronică al secolului“, Untrue-ul lui Burial – după cum puncta Simon Reynolds în 2017, într-un text pentru Pitchfork –, lansat cu exact patru ani mai devreme. Everything Could Be Fine, albumul de debut al lui Ferreira, alias Sun Glitters, se conecta instantaneu la etosul unui gen muzical născut din ironia lui Carles, creatorul referențialului și astăzi defunctului blog Hipster Runoff, chillwave-ul: retropopism, nostalgism, lo-fism, evazionism & escapism, imersivism. Sau, prin cuvintele lui Nitsuh Abebe pentru aceeași publicație Pitchfork, un gen care „a transformat pe loc vechi idei despre muzică în cea mai excitantă noutate“.

Celelalte trei albume lansate pînă anul trecut, It’s Snowing and the Girls Are Singing (un faux pas liber consimțit și un LP de colaborări cu vocaliste precum Nicole Millar, CoMa sau Steffaloo), Scattered into Light (2014) și It Will Be Forever (2017) rețin modelul și aspirațiile lui Victor Ferreira, dincolo de contextualizările care se pot face ad-hoc. Electronica tripantă în slo-mo, confecționată din sunete sintetizate – de multe ori mai apropiată, într-o estetică pe care microgenul acesta nu a încercat niciodată s-o ascundă sub preș, de muzzak decît de muzică –, în care beat-urile unui MPC, loop-urile vocale alterate și diferitele intarsii atmosferice à la Burial construiesc un univers deopotrivă romantic, meta-apocaliptic și catharctic. Mantră majoră a generației ultimei Mari Depresiuni, neratată la timpul ei de o publicație ca The New York Times, chillwave-ul a fost, dacă ar fi să-l citez pe criticul-șef al TNYT, Jon Pareles, (doar) „o imitație a pop-ului produsă de oameni incapabili să producă pop“.

Dacă Pareles n-avea dreptate în 2010 – și nu avea! –, în 2018 lucrurile ar putea sta pe dos, dar nu în sensul văzut de jurnalistul american. Chillwave-ul n-a fost și nu e „o imitație a pop-ului“, ci doar una dintre formulele lui, un hibrid cu o apetență pantagruelică pentru conservatorism, pentru un statu-quo al detașării de lumea imediată. Cel mai nou album Sun Glitters, LO-FI-LO-VE, îmi este martor. Dacă, în 2017, Washed Out, un monstru deja sacralizat al genului, încă broda cu succes variațiuni pe aceeași temă – „So/ Need a place to hide away,/ A chance to find a better place,/ To turning it all around“ –, în 2018 muzica lui Sun Glitters, deși titlurile pieselor, „The Unexpected“, „No Time to Waste“, „Don’t Look Back“, te-ar putea lăsa să crezi altceva, are un aer evident de postdatare. 

Cel mai nou album al lui Sun Glitters poate fi ascultat și achiziționat online, de pe pagina de Bandcamp a artistului din Luxemburg, la adresa sunglitters.bandcamp.com/album/lo-fi-lo-ve

Sun Glitters va concerta, pe 21 februarie, la Control Club din București, într-un eveniment care o va avea pe afiș și pe legendara formație engleză Seefeel, cu un show A/V dedicat primului ei album, Quique (1993). 

Paul Breazu este jurnalist.