● Fiona Apple, Fetch the Bolt Cutters, Epic Records, 2020.

Pe 17 aprilie, bulele internaute ale muzicofililor căutau cu disperare un precedent: cînd a mai notat Pitchfork, cea mai notorie publicație-platformă dedicată muzicii din ultimii 15 ani, cu 10 (din 10) un album. Motivul era și el, desigur, unul excepțional: cel mai proaspăt album al americanei Fiona Apple primea în acea zi, de la Jenn Pelly, o colaboratoare a revistei digitale cu sediul în Chicago, punctajul maxim, alături de o apreciere ditirambică: „Cel de-al cincilea album al Fionei Apple este de neoprit – o simfonie a vieții de zi cu zi, o capodoperă lipsită de compromisuri. Nici o muzică nu a sunat vreodată astfel”. Chiar așa? 

„Iʼve waited many years, / Every print I left upon the track / Has led me here.” Opt ani trecuseră de la The Idler Wheel Is Wiser Than the Driver of the Screw and Whipping Cords Will Serve You More Than Ropes Will Ever Do – da, știu! –, anteriorul album al Fionei Apple, și primele secvențe de pe „I Want You to Love Me”, piesa cu care se deschide noul LP, anunță o oarecare schimbare a tonului. Dacă Fetch the Bolt Cutters, titlul, este o replică a personajului jucat de Gillian Anderson în serialul The Fall, sound-ul captează o intenție triumfalistă, justificată de faptul că pe acest album stă muzica, înregistrată în propria casă-studio, asupra căreia Apple a avut control absolut în ceea ce privește producția. Poate pentru prima oară în cariera ei discografică, începută în 1996 cu Tidal.    

Eliberată de perspectiva pe care au avut-o diverși producător asupra ei și a muzicii ei – Jon Brion, de exemplu, i-a fost alături o bună bucată de vreme –, pe FtBC Apple nu mai actează soft: „Fetch the bolt cutters, / I've been in here too long!”. „Pe bune, albumul ăsta este despre a nu-ți fi teamă să spui ceva pe șleau!”, îi zicea lui Emily Nussbaum, într-un interviu din martie pentru publicația americană The New Yorker. Iar aceste tirade pot continua la nesfîrșit pe Fetch the Bolt Cutters:„Kick me under the table all you want, / I wonʼt shut up, I wonʼt shut up!” („Under the Table”) –, susținute de un desant masiv, hipnotic și pe alocuri furios de percuții. Vocea însăși devine uneori un instrument percusiv, atunci cînd nu declamă declarații catharctice, pentru a sfîrși în acea gimnastică guturală împrumutată din blues rock-ul șaizecist: „I resent you for being raised right! / I resent you for being tall! / I resent you for never getting any opposition of all! / I resent you for having each over! / I resent you for being so sure!” („Relay”). Sau atunci cînd nu pornește de-a dreptul pe urmele lui Joni Mitchell. Sau atunci cînd nu întoarce armele împotriva unui sistem patriarhal în care unor Donald Trump și Brett Kavanaugh nu li se poate întîmpla nimic, pe „For Her”, un gospel transformat în cea mai dureroasă piesă a acestui album – „You raped me in the same bed your daughter was born in”.  

Din toate aceste motive, Fetch the Bolt Cutters devine un colaj – texturi, detururi, referințe flexează (aproape) liber în structura unui album care, altfel, lasă senzația unei work in progress, a unui jamming care încă nu s-a întîlnit cu formula definitivă. Sînt pe el reprize impulsive, care nu se hotărăsc niciodată ce vor să fie, pusee antimelodice, care dau de pămînt cu tot ce a fost înainte. Dacă rubrica pe care o citiți acum ar fi acordat calificative albumelor recenzate, FtBC nu l-ar fi primit pe cel mare, dar încercarea Fionei Apple de a sparge formula și narațiunea propriei muzici, da.

Paul Breazu este jurnalist.