Puţine grupuri româneşti au avut succesul obţinut de Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocîrlia în anii ’90. Cele două grupuri româneşti au fost impuse pe piaţa muzicală internaţională de doi impresari occidentali care au aplicat aceeaşi politică de marketing: prezentarea celor două grupuri ca fiind repezentative ale culturii rome. E posibil ca  succesul celor două grupuri, dar şi al altora – cum ar fi Wedding and Funeral Orchestra a lui Goran Bregovici – să-l fi impulsionat pe Damian Drăghici să formeze ansamblul Damian & Brothers, mai ales că a încercat aplicarea unei formule asemănătoare, recurgînd la toate condimentele necesare pentru a acoperi imago-ul occidental în ceea ce-i priveşte pe romi/ţigani.  

E clar că muzicianul devenit manager de proiect a ţintit de la început un public foarte larg, de vreme ce s-a înarmat cu o formulă orchestrală dinamică şi apropiată de sound-ul pop-rock. A ales apoi un repertoriu şlăgăros, uşor cantabil şi uşor dansabil, format din piesele uşurele de cîrciumă: „Cine-a pus cîrciuma-n drum“, „C-o damigeană şi-un pahar“ sau „Zori de ziuă se revarsă“, cîntece pe care cu greu le-ar putea considera cineva ţigăneşti. E interesant că autorul ocoleşte – excepţie face „Blestemat să fii de stele“ – repertoriul cel mai consistent al muzicii lăutăreşti de Bucureşti reprezentată atît de bine de cîntările unor clasici ca Romica Puceanu sau Dona Dumitru Siminică, muzică pe care mai toţi lăutarii o consideră ţigănească. Dar sînt adăugate, în schimb, cîntări în limba romani socotite dovezi de nezdruncinat ale ţiganităţii proiectului.

Mai sînt şi lucruri cărora nu le găseşti vreo legătură cu şatra: de pildă, melanjul între o piesă irlandeză şi una oşano-maramureşană. Poate că în economia unui concert, spectacol, CD, ai nevoie şi de un pic de diversitate. Pentru o construcţie cît mai rromanes mai apar şi alte artificii: cîntarea vocală cu lalala care aminteşte de muzica ţigănească din filmelele ruseşti sau folosirea chitării şi a unor percuţii în maniera flamenco. Damian Drăghici nu este primul care nutreşte dorinţa de a construi o muzică ţigănească universală care să depăşească graniţele stilurilor ţigăneşti locale sau regionale. Privit din acest unghi, proiectul aminteşte de ansamblurile folclorice născute la noi în perioada comunistă: aceeaşi dorinţă de a crea o muzică „naţională“, epurată de particularităţile locale şi aceeaşi manieră de prezentare superaranjată, viguroasă, triumfalistă. Muzicienii de care s-a înconjurat Damian sînt însă toţi foarte buni specialişti: cîntăreţul Gică Petrache sau regretatul chitarist Florian Chiriţă. Virtuozitatea romilor lăutari este unul dintre stereotipurile pozitive cele mai curente şi aşteptările publicului trebuiesc confirmate. Păcat că aceştia au mult prea puţine momente de etalare. 

Prezenţa scenică a grupului nu poate fi completă fără o întreagă garnitură de dansatoare frumoase, îmbrăcate în fuste bogat colorate. Nici muzicienii nu puteau scăpa de cămăşile înflorate, deşi portul nomazilor nu a fost niciodată îmbrăţişat de ţiganii lăutari. Picturile sau fotografiile vechi îi înfăţişează îmbrăcaţi în port ţărănesc (pe vremea cînd ţăranii se îmbrăcau aşa), în anterii orientale (în oraşele din perioada fanariotă) şi „nemţeşte“ (atunci cînd lumea urbană românească, apoi şi cea rurală au îmbrăţişat moda europeană). Lăutarii au căutat dintotdeauna, şi nu numai prin vestimentaţie, să se apropie de clienţii care-i angajau şi de care depindeau. 

Ca şi în cazul celorlalte două grupuri de care am vorbit la începutul articolului, reprezentativitatea romilor pe o scenă poate fi văzut doar ca pretext. Întregul demers artistic pare a fi făcut pentru a confirma stereotipurile legate de ţigani. Poate că piaţa muzicală a devenit tot mai constrîngătoare, mai aglomerată şi mai agresivă, iar muzicienii nu mai sînt dispuşi să spere prea multe de la un public tot mai nepriceput şi tot mai nerăbdător. Întoarcerea lui Damian Drăghici la jazz şi la nai nu poate fi decît salutată. Mai ales că e foarte probabil să nu obţină acelaşi succes de casă pe care l-a avut proiectul „Damian & Brothers“. 

Florin Iordan este etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român.