Viagra Boys, Welfare Jazz, Year0001, 2021.

Bob, cîinele aducător de noroc, îți poate răspunde la orice întrebare – „Ce vrea să spună Welfare Jazz?. „Lasă-mă-n pace!” ar putea fi unul dintre cele cîteva răspunsuri plauzibile, de găsit pe site-ul unuia dintre cele mai captivante combouri din muzica suedeză a ultimilor ani. „Support Capitalism Today! Buy the Merchandise!”, țipă header-ul paginii oficiale, exact așa cum vocea lui Sebastian Murphy, parte Nick Cave, parte Iggy Pop, parte Mark E. Smith, parte Alan Vega, parte el însuși, întoarce pe dos machismele eterne ale rock’n’roll-ului, tribulațiile nouăzeciste ale lad culture, snobînd cu aceeași dezinvoltură și fetișurile mileniale. Chiar numele formației din Stockholm lucrează metaironic la ideea aceasta a unei masculinități niciodată fleșcăite. „Bărbații se află, în mod fundamental, la originea tuturor problemelor”, conchidea basistul Henrik Höckert într-un interviu acordat publicației The Fader în octombrie 2018: „Beach ball, / Volleyball, / Naked girls, / And naked boys / Do the dance / Down on the beach / Smoking dope, / Shorts, shorts, / Cigarette, / Wiener dog, / Getting high in the morning, / Buying things off the Internet. Primul album al grupului Viagra Boys, Street Worms, cu minimalismul și absurdul lui nordic, dezbrăcat definitiv de potențialul violent din orice videoclip al The Stooges, dar și, forțînd lucrurile, al The Knife, de exemplu, lucrează cu instrumentar postmodern, relativizînd total sursa și ținta satirei.

Welfare Jazz, LP-ul lansat la începutul acestui an, semnalizează și el în aceeași cheie a deconstrucției. Îi vezi pe Sebastian Murphy cu pălărie Stetson pe cap și bolo tie la gît și pe australianca Amy Taylor, vocea punk din Amyl and the Sniffers, refăcînd cuplul John Prine – Iris DeMent pe cover-ul atmosferic și lo-fi al unei piese country dintr-un alt deceniu, un love story sudist, cu doi protagoniști incapabili să trăiască alt vis american decît cel al marginalului sincer: She thinks all my jokes are corny, / Convict movies make her horny, / She likes ketchup on her scrambled eggs, / Swears like a sailor when shaves her legs vs „He’s got more balls than a big brass monkey, / He’s a wacked out weirdo, and a love bug junkie, / Sly as a fox and crazy as a loon, / Payday comes, and he’s a’howlin’ at the moon”. În fond, pe Welfare Jazz, grupul suedez își citează masiv „eroii” – toți acei muzicieni bărbați amintiți cîndva la început –, prin intervențiile bluesiste și rockiste, printr-o bombastică demențială, prin reciclarea eternului conflict heterosexual dintre răzvrătitul romantic, imposibil de îmblînzit, și feminitatea caldă, statornică, mînată neobosit de dorința de a-l pune pe acesta în lanțurile vieții domestice

Și „Ain’t Nice”, și „Toad”, și „Into the Sun”, și „Girls & Boys” marșează la această schemă narativă atît de apăsat încît nu ai cum să nu vezi rînjetul indiscret al satirei (una nu lipsită de o oarecare empatie): „Well, I don’t need no woman tellin’ me, / When to go bed and when to brush my teeth, / Girl, if you ain’t my mama, please don’t try to be, / Yeah, you can’t change this old hound dog”. Uneori, happy-end-ul la această (descom)punere în scenă sună ca în „To the Country” – „We could get a house together somewherе on the country, / You would be happier out thеre where no one’s in a hurry, / And I know I don’t show it but I think that’s what I want now, / Just you and me, the dogs, and no drugs to bring us down, no”. Alteori, ca în amintita „In Spite of Ourselves”, transformînd proaspătul album într-o colecție de șarje cu adresă retro. Și reușind, admirabil, să evite pastișa prea groasă cu groove și personalitate.

Paul Breazu este jurnalist.