● Gregg Allman, Low Country Blues, Rounder Records, 2011.  

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru cultura americană sudistă, despre care continui să cred că e cel mai autentic izvor de spiritualitate americană, în sensul că e trivial, instinctual, visceral, incapabil să se cenzureze şi, de aceea, pe alocuri monstruos. De-a lungul timpului, m-am învîrtit în multe nişe, am cochetat cu multe subculturi şi contraculturi, dar puţine m-au impresionat precum talmeş-balmeşul de pe graniţa de sud a SUA, alcătuit din naţionalism saxon retrograd, mitologie voodoo, francofilie, latinitate anarhică, xenofobie, aligatori, preşedinţi şi congressmani predispuşi la genocid ori la a fi asasinaţi, sete de petrol şi whisky, blues secesionist, jazz ocult, rock crăpat de arşiţă, serialul Dallas şi filme horror scandaloase. Sînt băieţi de la ţară: ştiu să se bucure, dar şi să plîngă! 

Gregg Allman, care vine totuşi din zona mai „răsărită“ a sudului (Florida), i-a supravieţuit fostului său ficat şi a fost însurat de „cel puţin şase ori“, spun documentele – nu îmi dau seama ce ascunde ambiguitatea exprimării, dar am reţinut că Cher s-a numărat printre neveste şi a divorţat de ea de două ori. Alături de fratele Duane, a înfiinţat, în urmă cu aproape jumătate de secol, The Allman Brothers Band, nume de fundament în muzica americană în general, în southern rock în particular. Titulatura a rămas şi după dispariţia prematură a fratelui, şi a continuat să facă istorie (cu multe hîrtoape şi divorţuri) în paralel cu cariera solo, mai orientată spre blues, a lui Gregg. Monstrul sacru încă se ţine bine avînd în vedere viaţa-i tumultuoasă, iar recent a scos acest album de revenire, după o pauză de 14 ani. Poate e cam puţin ce se aude pe album, mai ales la anii ăştia şi la cariera pe care o încununează: multe cover-uri din istoria blues, un gen cu precădere conservator, pentru care atitudinea progresivă e adesea dăunătoare, iar tradiţionalismul – o virtute centrală. Apropo de asta, am fost recent să văd concertul blues al unui amic. La pauză, cînd l-am întrebat cînd termină cu cover-urile şi vin cu piesele lor, mi-a răspuns „în blues nu există cover-uri, doar standarde“. Deci vorbim de un album de standarde, după unii – o lecţie de istorie, produsă de T Bone Burnett, mogul al muzicii americane tradiţionale (Oscar anul trecut pentru muzica din tematicul Crazy Heart şi antologatorul a numeroase coloane sonore pentru filmele fraţilor Coen). Materialul e organizat în jurul vocii uşor vlăguite a lui Allman şi a clapelor sale Hammond, cu un sound aerisit, poate prea aerisit, spart într-o manieră aproape live. Unii îi reproşează lui Burnett că şi-a făcut un obicei recent din a scoate bani de pe spinarea „standardelor“, şi în acest caz eticheta încadrează nu doar piesele discului, ci pe Allman însuşi. Printre nemuritoarele şlagăre trecute în revistă se numără: „Please Accept My Love“ (B.B. King), „I Can’t Be Satisfied“ (Muddy Waters), „Devil Got My Woman“ (Skip James), „Little by Little“ (Mel London), „Floating Bridges“ (Sleepy John Estes), „Tears, Tears, Tears“ (Amos Milburn), „Checking On My Baby“ (Otis Rush). Toate sînt tratate corect, fără parodie şi făcut cu ochiul, dar şi fără obrăznicii experimentale. Standardele blues funcţionează ca programarea neuro-lingvistică, intervenţii prea invazive riscă să destrame vraja şi efectul. O singură piesă de pe album îi aparţine lui Allman, „Just Another Rider“, şi are un sound ceva mai rock decît „standardele“, cu o uşoară aromă de ZZ Top (poate cei mai cunoscuţi epigoni ai fraţilor Allman). E şi favorita mea, căci reflectă spiritul paradoxal progresiv pe care fraţii Allman l-au imprimat muzicii tradiţionale sudiste. Cred că e şi singura piesă compusă după 1960.  

N-aş putea să dau o recomandare concluzivă, totul depinde de tabăra în care alegi să te înscrii ca ascultător – cei cărora li se pare că un album de cover-uri după 14 ani e cam puţin şi cam leneş, sau cei cărora li se pare important ca piesele astea (unele destul de obscure) să fie scoase de la naftalină şi perpetuate, mai ales cînd cel care o face e o voce cu calibrul şi istoria lui Gregg Allman.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.