● Robin and The Backstabbers, Vladivostok, Universal Music, 2019.

● To the South, Bluebird, Soft Tissues, self released, 2019.

 

Enumerîndu-i pe Robin and The Backstabbers, după cum se obișnuiește, în aceleași liste cu Omul cu Șobolani, Vița de Vie, byron, scăpăm din vedere faptul că au debutat totuși într-o altă epocă. Asta recalibrează cîntarul evaluărilor – istoria trupei este curată, nu include o perioadă de „încercări“, au avut un debut promovat ultraprofesionist, produs într-o industrie maturizată și în condiții tehnice superioare celor aflate la dispoziția predecesorilor. Au apărut într-un mediu în care clasificările tradiționale par să se dezintegreze – aflu cu mirare că aici e vorba de „pop melodramatic“, se pare că rock alternativ nu mai există în România, fiecare trupă practică propriul gen, lăsînd clasificările pe seama algoritmilor de recomandare Spotify. Au versuri criptice, astfel încît nimeni să nu poată spune dacă au dreptate sau nu, dacă mint sau rostesc adevăruri – totuși, „Orice carte citită e un grătar pierdut“ ar putea deveni un refren periculos, l-am auzit scandat la valoarea lui nominală, indiferent de intențiile ironice ale trupei.

Albumul Vladivostok încheie trilogia Bacovia Overdrive și strategia trupei pare axată pe sunetul viral și nemonoton, orice alte evaluări lovindu-se de o atitudine de Joker – mă rog, o versiune mai romantică a personajului. Simțul liric bine dezvoltat oferă poezie sofisticată pe care e riscant să o descifrezi fără să cazi în capcane, conceptul fiind mai degrabă neexplicit, condimentat cu referințe literare (o piesă e intitulată „Picnic la marginea drumului“, refrenul „Vladivostok 2“ pare inspirat de James Tate). Experiența liderului Andrei Proca alături de Artan vine în sprijinul concluziei că RatB sînt Timpurile Noi ale acestui început de mileniu – acolo par a fi originile acestui tip de trickster-poet deghizîndu-și dicțiunea în straiele unui rock alternativ heteronormativ (sînt mai multe fete frumoase pomenite aici, și mai puțin Bacovia, semn că trupa e pe val).

Alt album autohton interesant aparține proiectului To the South, Bluebird (clujeanul Sorin Pop) pe care l-am văzut în deschidere la Árstídir și părea că participă la o audiție pentru a intra în trupa respectivă. Pentru cine nu-i știe, Árstídir cîntă ca la ei în Islanda – voci blonde, angelice, niște privighetori a cappella, piese cu ritm fragil și fără distorsiuni cîntate ca niște balade prog rock convertite la colinde. Sorin Pop satisface cerințele respective, însă e nevoit să se descurce singur, așa că dezvoltarea sa ca artist, deși multilaterală, e instrumental limitată. Asta în condițiile în care Clujul nu duce lipsă de pionieri post-rock și dream-pop, însă tinerii clujeni își abadonează proiectele tocmai cînd toată lumea e cu ochii pe ei (vezi cazul Lights Out).

Timbrul vocal delicat și bine antrenat aduce aminte și de proto-post-rock, de dinainte ca genul să devină preponderent instrumental (Aereogramme și post-rock-ul britanic de tranziție de la începutul mileniului), iar cînd dorește să‑și diversifice piesele înlocuiește chitara cu efectele electronice, intrînd în spațiul dream-pop. Pe cîteva piese parcă dorește totuși să cînte rock și n-are cu cine – pînă la urmă, idolii pe care artistul îi citează (Bon Iver, Sufjan Stevens) lucrează în echipe extinse, doar în clipuri lasă impresia că ar fi păsări solitare. Un prim pas în acest sens este cooptarea vocii feminine Rahel Türk-König pe albumul de față, aceasta acordînd un ajutor semnificativ ca Soft Tissues să sune totuși ca un album și nu ca un demo. Vocile fine sînt miezul materialului, aranjamentele sînt migăloase, dar artistului trebuie să i se acorde resursele unei orchestrații reale ca să depășească stadiul de pionierat.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.