● Jimi Hendrix, Valleys of Neptune, Sony Music, 2010

Dintre toate muzicile şi fazele care mi-au asortat adolescenţa, perioada aceea în care am recuperat înfometaţi tot ceea ce părinţii noştri n-au putut trăi, puţine au mai rămas în sertar. Este, desigur, vina mea, dar, iertată fie-mi aroganţa, este mai ales vina lor. Între cele pe care le-am păstrat, există una compusă, dar mai ales performată de o creatură care mă obsedează, cu o recurenţă cuminte şi stimabilă, şi astăzi: Jimi Hendrix. Iar dincolo de muzica lui şi de toate acele mici detalii ale biografiei sale capabile să mi-l păstreze foarte viu, deşi a murit foarte tînăr, e vorba despre sunetul unic pe care omul acesta l-a adus în muzica timpurilor sale şi în muzică, în general. Brutală cu delicateţe şi de multe ori extraterestră, complet digerabilă doar atunci cînd i se circumscria, şi aşa vag, unei reţete, nebunească şi înnebunitoare, replicată, fără foarte mare succes, la infinit, muzica americanului a fost o ciudăţenie chiar şi în vremea tuturor ciudăţeniilor, aceea pe care a trăit-o şi care l-a devorat mult prea repede.

Cu muzica lui Jimi Hendrix, ca şi cu el însuşi, lucrurile au stat mereu anapoda. Deşi în timpul vieţii a scos doar trei discuri, toate în doar doi ani, 1967 şi 1968, îl ştim (şi) din materialele reeditate şi publicate după moartea sa, resturi ale tuturor nopţilor demente pe care şi le-a petrecut în locul de care se simţea cel mai atras, studioul de înregistrări. Practic, am auzit mai multe de la Hendrix cel mort – din păcate, multe dintre înregistrările scoase la iveală după dispariţia sa au o calitate îndoielnică – decît de la Hendrix cel viu.

Valleys of Neptune
e, în pofida parantezei făcute mai sus, una dintre excepţiile fericite. Cel de-al unsprezecelea album post-mortem, cu numele lui Jimi Hendrix pe copertă, e alcătuit, în mare parte, din piese compuse în 1969, anul care i-a urmat apariţiei esenţialului Electric Ladyland, ultimul album din timpul vieţii şi vîrful scurtei sale cariere componistice, şi care pregătea ceea ce nu a mai existat vreodată, LP-ul First Rays of the New Rising Sun, iar multe dintre ele sînt produse de Hendrix însuşi, păstrînd toate artificiile de studio pe care muzicianul le-a inventat, şi şlefuite apoi de o echipă din care a făcut parte şi legendarul Eddie Kramer, cel mai faimos inginer de sunet al anilor ’60, ’70 şi ’80 şi unul dintre colaboratorii chitaristului.


Cu muzica lui Jimi Hendrix lucrurile au stat mereu anapoda.  Rezultatul, unul care nu aduce, totuşi, nimic nou sub soarele muzicii lui Hendrix, nu afectează însă cu nimic visceralitatea şi emoţia pură pe care americanul reuşea să o insinueze în propriile creaţii. Distorsurile grele şi wah-wah-urile sînt la locul lor, psihedelia alterează puţin, dar convingător blues-rile sincopate, iar Hendrix e Hendrix cel dintotdeauna: un vrăjitor care-şi oficiază ceremonia cu un flamboaiant Fender Stratocaster în mînă, instrument magic din care reuşeşte să stoarcă tot ceea ce nu e omeneşte posibil. Sînt acolo cîteva reluări ale unor cîntece mai vechi, precum „Stone Free“, „Fire“, „Red House“ şi „Mr. Bad Luck“, reorchestrate diferit, cîteva cover-uri, din care sare în faţă incredibilul şi hipnoticul „Sunshine of Your Love“, hit-ul compus de Cream, pe care Hendrix îl de- şi reconstruieşte în cel mai exhibiţionist mod cu putinţă (nimic nou pentru el, nu-i aşa?), cîteva păsări rare, ca „Ships Passing Through the Night“, „Lullaby for the Summer“, „Lover Man“, „Valleys of Neptune“, şi un final numit „Crying Blue Rain“, de care nu mă mai satur.