The Weeknd, Dawn FM, XO/Republic Records, 2022.

„Bine ai venit pe postul de radio Dawn FM, aflat pe frecvența 103,5! Ai rătăcit prea multă vreme în întuneric pînă acum, e timpul să pășești în lumină și să te bucuri de noua situație! Nu te teme, îți vom fi alături în toată această tranziție, una deloc dureroasă. Dar să nu ne grăbim încă! Relaxează-te și bucură-te de încă o oră de muzică comercială eliberatoare pe această frecvență! Rămîi pe recepție!” Poate că vocea lui Jim Carrey, plasată în introducerea acestui album, o fi avînd capacitatea de a face ceea ce propune – să ne treacă mai ușor, împreună cu muzica lui The Weeknd, „dincolo”. Sigur, dacă n-am ști că acest „dincolo” ar putea avea legătură cu „viața de după” – i.e. exasperant de așteptata ieșire din pandemie; sau un răspuns programatic livrat anteriorului album al canadianului, After Hours; sau, de ce nu, însăși moartea –, am putea spune fără să greșim prea mult că el se referă, de fapt, la obsesiile producătorilor executivi Max Martin și Daniel Lopatin (alias Oneohtrix Point Never) pentru timpurile din care și-au extras maniacal sursele – anii ʼ80.

(Tumbl)R&B-ul gotic și narcotizat din anii mixtape-urilor de la începutul carierei s-a transformat astăzi în diverse shortcut-uri lucioase către cel mai revoluționar deceniu al pop-ului. Cineva spunea recent că muzica lui The Weeknd este – fără să mai traduc – „the cutting edge of Retro”. Scris așa, cu „R” mare, deși de la Retromania, cartea lui Simon Reynolds apărută exact în anul în care lui Abel Tesfaye (numele din buletin al artistului născut la Toronto, într-o familie de imigranți etiopieni) îi apăreau primele trei release-uri în forma acelor mixtape-uri de care vorbeam mai sus, au trecut 11 ani. Retro-ul cu „R” mare pare a fi venit cîndva în muzică, dintr-un motiv sau altul, pentru a rămîne etern – de fapt, nu mai reușim să ne scuturăm astăzi de deceniile amprentate masiv de Generația X. Iar Dua Lipa și Jessie Ware, ca să dau doar două exemple pop, pot depune oricînd mărturie.

Pe Dawn FM, muzica lui The Weeknd orbitează în jurul aceluiași instrument obsedant al deceniului amintit, sintetizatorul, ca și în cazul lui After Hours. Dar puseul futurist și melancolic al precedentului LP s-a topit astăzi într-o încercare exuberantă de reșapare a unui moment expansiv al synth-pop-ului, care l-a conținut cu certitudine și pe Quincy Jones, în amintirea unor opere ca Off the Wall și Thriller, cărora Dawn FM ar trebui să le datoreze un car cu recunoștință. Jones e și el aici, bineînțeles, aruncat într-o ghicitoare ușor de deconspirat – „A Tell by Quincy” –, închisă cu o linie pe care ar trebui s-o citim exclusiv ironic: „Looking back is a bitch, isn’t it?”. „Ești pe Dawn FM, aflat niciunde pe banda ta de frecvențe! Așa că desfă-ți centura de siguranță și bagajele, pentru că s-ar putea să rămîi aici o vreme. Acum, că toate planurile tale de viitor au fost amînate, e momentul să te gîndești la tot ceea ce ai însemnat în trecut!” Jim Carrey își încheie programul radio, lăsînd în urmă aproape o oră de muzică pe care Generația X a mai ascultat-o în cîteva ocazii.

Paul Breazu este jurnalist.