● Danzig, Danzig sings Elvis, Cleopatra Records, 2020.

● En Minor, When the cold truth has worn its miserable welcome out, Housecore Records, 2020.

Nu sînt puține cazurile în care staruri rock și metal au evadat din zonele lor de confort apucînd pe drumuri ce le-au periclitat popularitatea, le-au destrămat trupele ori reformatat identitatea. În unele cazuri vorbim de schimbări radicale, pariuri făcute cu istoria (Ulver), alteori de albume riscante care aruncă fanilor provocări pe termen scurt, însă urmate imediat de materiale reconfortante (Metallica). Mai rare sînt cazurile albumelor atît de năstrușnice încît să sugereze că artistul și-ar fi pierdut mințile, echivalentul muzical al căsniciei de patru zile a lui Nicolas Cage în Las Vegas, în stare de ebrietate.

Anul pandemiei e marcat de două astfel de albume, fiecare avînd un protagonist care a scris o porțiune semnificativă din istoria muzicii metal americane, propunînd acum proiecte de vanitate pentru care fanii n-au știut sau n-au apucat să se pregătească.

Danzig Sings Elvis e albumul de versiuni cover după Elvis Presley, pe care Glenn Danzig și l-a făcut cadou de aniversare a 65 de ani. N-a fost singurul cadou, în aceeași perioadă artistul a debutat și în cinema ca regizor al filmului Verotika, bazat pe benzi desenate publicate la propria editură pe la mijlocul anilor ʼ90. Filmul a atins performanța deloc neglijabilă de a coborî sub nota 2 pe IMDB, un cerc al Iadului la care nu oricine are acces. Albumul țintește spre notorietate similară, cu diferența că, dacă în cinematografie Danzig e un debutant, în rock a scris ceva istorie, marcînd cel puțin două epoci – anii ʼ80 ca voce și fondator al pionierilor punk The Misfits, apoi anii ʼ90 cu cariera solo, cînd țintea spre un mix de Jim Morrison, ocultism și heavy metal masculist. Acum realizăm că probabil primul ingredient nu era atît Morrison, cît Elvis, al cărui întreg spectru stilistic e acoperit de acest album – atît balade mormăite, cît și rock’n’roll mai sprințar, centrate pe voce (mai obosită decît a apucat vreodată Elvis să fie) și cu instrumentație minim necesară. Una dintre piesele de căpătîi vine cu o bizară ironie în contextul pandemiei: Fever in the morning / Fever all through the night / Fever! / Everybodyʼs got the fever”. În grupa de risc în care e încadrat, Danzig n-ar trebui să facă astfel de glume.

Celălalt album împotriva naturii are ca protagonist tot un superstar al metal-ului american din anii ʼ90, pe histrionicul Phil Anselmo (Pantera, Down). Pentru prima dată în viață, acesta poate fi văzut în costum, mormăind balade alături de un violoncel și de instrumente acustice. Dirijorul de pe copertă sugerează că proiectul En Minor ar fi avut și ambiții simfonice, însă se limitează la ce se poate face în jurul vocii rugoase a lui Anselmo. Sînt mulți ani de cînd se caută un sound coerent pentru acest proiect, căci puține voci sînt mai inadecvate alăturării cu instrumente acustice. Rezultatul se situează undeva între parodiile lui Mike Patton după canțonete franco-italiene, Michael Gira unplugged (după ce a surzit) și cover-urile după piese country ale celor de la Neurosis. Metalistul exploziv asociat unor titluri ca „Vulgar Display of Power” se prezintă ca un morocănos bodogănindu-și funebru latura mai puțin cunoscută a unei personalități bipolare (materialul e încadrat sub eticheta „depressioncore”). O mînă de ajutor vine din partea chitaristului Stephen Taylor a cărui carieră s-a intersectat cu scena country-rock (Wovenhand), de unde împrumută cadrul pentru cîteva piese mai ritmate. Combinația e o monstruozitate sonoră destul de originală, însă originalitatea se datorează faptului că nu multă lume ar avea energia și disponibilitatea de a se aventura într-o direcție care pe hîrtie nu are nici o noimă, iar în practică sună ca o exorcizare.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.