● The Lone Bellow, Half Moon Light, Dualtone Records, 2020.

● Larkin Poe, Self Made Man, Tricki-Woo Records, 2020.

Săptămîna aceasta, despre două albume pe care se poate conduce mașina pe vreme frumoasă, la drum lung, cu un geam lăsat jos. Două albume profund americane.

Debutul trio-ului The Lone Bellow a fost declarat de Entertainment Weekly motivul principal pentru a revizita genul country în anul 2013. Trei albume mai tîrziu, grupul lucrează cu Aaron Dessner de la The National ca producător, păstrînd același stil folk intim și emotiv, cu vocea feminină în rol secundar, însă excelent dozată de-a lungul tuturor pieselor, iar pe alocuri plasată în poziție centrală de privighetoare. E un rafinament orchestral aici tot mai rar întîlnit, inspirat de „imn” ca gen muzical și de vremurile în care muzica era un mediu de transmitere a învățămintelor de viață – în lipsa televizorului și Internetului, rolul de influencer presupunea să iei o chitară în mînă și să pornești la drum cîntînd despre ce te doare și ce îți place.

De altfel, debutul trupei era o transpunere în versuri a jurnalului intim al protagonistului Zach Williams pe perioada de convalescență a soției. Temele sînt acum doar puțin mai vesele (și mai amoroase), însă mixul de pop, blues, folk și refrenele de imn național au efervescența de care avem nevoie pentru a reconsidera rostul vieții pe parcursul acestei Apocalipse amortizate. Muzica trupei se pretează la fel de bine la a fi cîntată în cîrciumă sau în arenă, stratificată pentru a putea fi prezentată solo, în duet, în trio, în orchestrări mari, adaptabilă la orice resurse (și interesant de urmărit în multiple variante). Una din două piese e despre moartea cuiva apropiat, alternînd cu piese despre dans, prietenie și speranță. If yesterday is too heavy, put it down.

Activînd în același segment muzical, Larkin Poe au debutat ca adolescente drept trioul Lovell Sisters, dar și-au schimbat numele după ce una dintre surori a căzut pradă căsătoriei. Surorile nemăritate s-au repliat în formula de duet, menirea lor pare a fi să ofere o alternativă proaspătă, feminină și feministă la veteranii Allman Brothers, avînd atuul unor legături genetice directe cu scena country din Nashville. Sînt referințe trasate în tușe groase pe noul album intitulat Self Made Man, însă albumul nu se mulțumește cu a face zgomot și a atrage atenția – rafinamentul la care au ajuns surorile le permite să amalgameze influențe Led Zeppelin cu country clasic și blues de Mississippi.

E revigorant că spațiul blues și country începe să fie invadat de artiști tineri care îl abordează profesionist, depășind tentația pastișei și parodiei. Joe Bonamassa și Gary Clark Jr. au fost antemergători în acest sens, iar nominalizările Grammy de anul trecut au semnalat un nou val de revelații tinere între care și Larkin Poe (merită amintit și Kingfish Ingram). Fetele vin cu atuul șarmului feminin într-un gen dominat de mizerabilism masculin – femeile rareori au avut ocazia de a face carieră muzicală cîntînd despre pușcărie, minerit și diavol. Desigur, e o asumare estetică lipsită de autenticitatea marilor blueser-i știrbi cîntînd cu o pălărie plină de monezi la picioare, căci surorile Lovell afișează o perfecțiune aproape computerizată. Ar putea fi o problemă și faptul că unele piese se încadrează în ceea ce jargonul criticilor muzicali a consacrat sub eticheta „cock-rock”, care probabil necesită o revizuire.

E o vară lipsită de marile festivaluri de laptop-uri și desfășurările de forțe rock, chiar și de ritualurile jazz pescărești. E o binevenită pauză în care se cuvine să reconsiderăm beneficiile homeopate ale muzicii blues și country, la care istoria revine periodic să-și tragă suflul între două valuri reacționare de alt, indie, post, prog ș.a.m.d.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.