Caribou, Swim, City Slang, 2010. 

Daniel Victor Snaith e un tip cu pedigree. Doctor în matematici al The Imperial College of Science, Technology and Medicine din Londra, venit dintr-o familie de matematicieni faimoşi – tatăl, Victor Snaith, profesor la Universitatea din Sheffield; sora, Nina Snaith, conferenţiar în aceeaşi disciplină la Universitatea din Bristol –, muzicianul canadian relocat în Londra tulbura apele scenei de muzică electronică în 2000, sub numele Manitoba. Nu trecuseră mai mult de doi ani de la esenţialul Music Has the Right to Children, debutul fraţilor scoţieni din Boards of Canada (nimic întîmplător în viaţa asta, nu-i aşa?), o operă din care Snaith/Manitoba pare a-şi fi extras o parte importantă a ideilor despre muzică. Adăugaţi la asta faptul că tînărul de 20 şi un pic de ani era tobă de clasică şi jazz, că psych-ul şaizecisto-şaptezecist îi era foarte la îndemînă şi că se simţea mai mult decît apt să taie muzica popist în plină agonie a IDM-ului şi veţi obţine Start Breaking My Heart, primul său album, apărut în 2001.

Au trecut de atunci nouă ani şi, odată cu ei, o schimbare de nume: Manitoba a devenit Caribou, urmare a unei ameninţări cu sala de judecată, venite din partea lui Richard „Handsome Dick“ Manitoba, liderul trupei The Dictators. Sub acest ultim alias, Dan Snaith a produs deja trei albume, primul dintre ele, The Milk of Human Kindness, în 2005, iar al doilea, surprinzătorul Andorra, în 2007. Al treilea, Swim, apărut în aprilie anul acesta, are un opener, „Odessa“, care te loveşte în stomac: o elegie acvatică (numele albumului nu e ales întîmplător, şi-o să vedeţi la sfîrşit de ce) multi-ritmică, întunecată ici, luminată colo, în care repetiţia nu e deloc redundantă şi care s-ar dansa dacă nu s-ar asculta, devastată de o voce fluidă şi vag dramatică, à la Erlend Øye. Sau, dacă vreţi, à la Junior Boys, dacă ne gîndim că Jeremy Greenspan i-a dat lui Snaith o mînă serioasă de ajutor în studio pentru acest disc. Întreg opus-ul respiră aerul ăsta dens, dar bine oxigenat, încărcat de fragmente aflate în suspensie şi texturi suprapuse, în care se aud cînd ecourile unei voci care repetă şi tot repetă „sun-sun-sun-sun-sun“ (pe „Sun“), cînd numere demonice de jazz lipite atunci cînd te aştepţi mai puţin pe rame house-iste (pe „Kaili“ şi „Found Out“). „Bowls“ reiterează laitmotivele muzicii de club, printr-un beat şi cîteva efecte ultra-conformiste, bruiate perfect de vibraţiile unor clopote tibetane şi de o harpă care-i distruge, pas cu pas, intenţiile minimaliste. Şi care trădează, în fapt, însăşi esenţa „labilităţii“ muzicii lui Snaith: pendularea continuă între dinamic şi static, între exterior şi interior, între dans şi contemplaţie, între maximalism şi minimalism.

Modul în care Snaith manipulează – pentru că asta face! – sunetele e, pînă la urmă, subsumabil unui gen deja consacrat, mutant de electronica şi indie pop, dar nu rămîne niciodată închis acolo, pentru că muzicianul canadian are grijă să strice reţeta la timp. Swim are aparenţa unei colecţii de proze scurte (de fapt, chiar mi se pare că metoda autorului său e de-a dreptul literară, în cazul în care Thomas Pynchon a scris vreodată literatură şi în cazul în care matematica şi fizica sînt, într-adevăr, două creaturi care există doar împreună) care, la final, dau un roman pe cinste, pe care Daniel reuşea să îl descrie mai bine decît mine, într-un interviu mai vechi: „E muzică de dans care sună ca şi cum ar fi făcută din apă mai degrabă decît din metal, aşa cum e făcută majoritatea muzicii de dans de astăzi“. De acord. 

Paul Breazu este jurnalist.