● Multumult, Deeper Kind of Yellow Blue, Thirsty Leaves Music, 2018. 

În 2018, proiectul Multumult arată cu totul altfel decît la precedenta recenzie pe care am dedicat-o proiectului versatilului Călin Torsan – avangardistul avangardei muzicale româneşti. Proiectul s a reformatat drastic, acum alături îi sînt Vasile Gherghel (bas) şi Marius Achim (maşinist-percuţionist), iar albumul sună mult mai cordial comparativ cu anarhismul debutului. Apreciez că pe fiecare dintre piese măcar unul din membrii trupei „cîntă“, iar de cele mai multe ori acesta e chiar protagonistul Călin Torsan.

Acel noise-art ireductibil cu care proiectul îşi intimida audienţele la început are acum rol de acompaniament pentru un etno-jazz psihedelic, conceput în jurul instrumentelor de suflat. Funcţia de studiu antropologic-şamanic a proiectului e sesizabilă mai mult în titluri – „Souls of Ancestors“, „Smoke Rises to the ­Clouds“ etc. –, sound-ul nu mai este dezintegrat pînă la proprietăţile sale atomice. Pe de altă parte, albumul Deeper Kind of Yellow Blue sună totuşi ca împărtăşania unei terapii ayahuasca într-un apartament bucureştean. Experienţele meloterapeutice ale lui Torsan cu Domnişoara Pogany şi Einuiea au aici întîietate faţă de năzbîtiile de improvizaţie din configuraţia iniţială Multumult şi prin asta penetrează mai adînc sentimentele ascultătorului. Caracterul analogic e acum contaminat de bas şi de efecte electronice întărite cu proiecţii video live, iar firul principal al poveştii e narat dintr-un clarinet răguşit, o versiune mai rugoasă a saxofoanelor lui Badalamenti.

Istoria personală a lui Călin Torsan e strîns legată de Timişoara şi de aventurierii culturali ai locului. Oraşul care ni i a dat pe Phoenix ori pe Makunouchi Bento a fost, chiar şi în cele mai oarbe vremuri, conectat la industria muzicală internaţională – nu doar Revoluţia din ’89, ci şi alte revoluţii muzicale s-au folosit de underground-ul timişorean pentru a contamina România. E aşadar firesc că John Zorn al nostru să se fi încarnat într-un traficant de idei muzicale pe ruta Timişoara-Bucureşti, părinte al unei sumedenii de proiecte efemere de la începutul anilor ’90 încoace, schimbînd cu fiecare dintre acestea genul şi scena în care îşi poate prezenta muzica, dîndu-se peste cap o dată la cinci ani ca să se reinventeze. Cu noul album Multumult avem un material anaţional, care nu poate fi clasificat drept „versiune românească“ a nimic – cel mult, sound-ul poate trimite cu gîndul la o colaborare Zorn – Dumitru Fărcaş – David Lynch pentru un episod Twin Peaks în care stafia demonului Bob rătăceşte prin Casa Poporului. Titlurile par inspirate din globalismul world music, structurile libere – din jazz-ul de improvizaţie, iar melodiile – din folclorul unor etnii care nu e sigur că au existat vreodată. Artistul nu s-a omorît nicicînd cu studiul formal al surselor de inspiraţie, ci mai degrabă s-a molipsit de ele prin expunere şi filtrare intuitivă.

Rezumînd, noul album este unul dintre materialele sale cele mai prietenoase din ultimii ani, cu melodii măcar îngînabile dacă nu fredonabile, alternate cu bucăţi ambientale ce vor fi tolerate cu succes de către publicul alergic la free-jazz. Relansarea Twin Peaks pare să fi avut o oarecare influenţă – dacă nu asupra lui direct, atunci asupra colegilor de trupă, ori măcar asupra recenzentului de faţă care vizualizează scene ale serialului pe mai bine de jumătate din material. O problemă ar putea fi faptul că Torsan tinde să şi îngroape proiectele tocmai cînd încep să prindă o formă accesibilă. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.