● Franz Ferdinand, Right Thoughts, Right Words, Right Action, Domino Records, 2013. 

A fost odată un an, numit 2004, în care o nouă generaţie de trupe – The-uri au ba – exploda în spaţiul comercial al muzicii, gonflate de vîntul N(ew)M(usical)E(xpress)-ist al „schimbării“. Am pus între ghilimele cuvîntul acesta pentru că însemna, atunci şi pentru toate aceste trupe/muzicieni, în esenţă, o reîntoarcere la eternul trecut-sursă. Fără a fi, cu cîteva excepţii, complet retroidişti, aceştia flirtau la nesfîrşit cu sunetul unei alte epoci, în care new- şi post- erau cele mai pronunţate prefixe. Una peste alta, anii aceia au pus indie-ul, pentru ultima oară de atunci încoace, acolo unde a ajuns, de fapt, foarte rar: în partea superioară a topurilor muzicale, în heavy rotation pe posturile de radio comerciale, în headline-urile marilor festivaluri ale lumii, în prima ligă a unei industrii foarte profitabile etc.

Dintre toate acele entităţi despre care vorbeam mai sus, Franz Ferdinand a adus în muzica momentului ceva de care indie-ul s-a apropiat întotdeauna cu o oarecare circumspecţie: groove-ul. Moştenire a unei mixturi interesante – în care se amestecă alte două trupe scoţiene, active la sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, Orange Juice şi Josef K, şi vehicolul avant-new wave al inclasabilului domn David Byrne, Talking Heads –, formaţia lui Alex Kapranos avea ceva în plus faţă de colegii de generaţie. Să fie abilitatea de a scrie hituri deştepte, în care constructivismul rus şi lirica tongue-in-cheek funcţiona împreună la fel de logic precum secţia ritmică a trupei? Să fie graţia aceea pasiv-agresivă a muzicii FF, patinînd sclivisit între romantismul neobosit al unui Brian Ferry şi pesimismul revoltat al unui Tom Verlaine? Poate. Oricum ar sta lucrurile, Franz Ferdinand e un moment de neocolit dintr-o poveste care pare astăzi, cu toate că nu au trecut nici zece ani, atît de îndepărtată.

Din acest motiv, să asculţi în 2013 un nou album FF e un gest care conţine, pentru mine, o bună doză de bizarerie. E ca atunci cînd îţi deschizi clasorul cu timbre al copilăriei. Sau cînd pui pe platanul unui pick-up un vinil mai bătrîn decît tine. Oricît de incredibil ar suna, relaţia mea cu generaţia muzicală 2004 – o cohortă care s-a consumat repede, arsă (şi) de acceleraţionismul unei ere care intrase în viteza a şasea – e o doamnă fanată, incapabilă să-mi recapteze interesul. Poate că tocmai de-asta e prima oară cînd îmi permit să ascult critic un album Franz Ferdinand. Şi să fiu oarecum surprins de faptul că trupa aceasta, cu ale sale eterne reîntoarceri în timp, reuşeşte să se salveze fără vreo schimbare radicală de direcţie, în condiţiile în care ethosul care a inventat-o e dus. Acest al patrulea album de studio al lui Franz Ferdinand, numit Right Thoughts, Right Words, Right Action, este oglinda debutului eponim din 2004, peste care au fost puse cîteva filtre. Aroganţa seducătoare a riff-urilor, ţesătura periculoasă a textelor, efervescenţa optimistă a liniilor de bas sînt acolo unde au fost aproape întotdeauna în biografia acestei trupe, făcînd din noul LP o colecţie articulată de cîrlige ale nostalgiei indie pop. 

Paul Breazu este jurnalist.