Două vieţi - în Europa şi America

- interviu cu Jan VOGLER -

Jan Vogler (46 de ani) îşi desfăşoară activitatea pe două paliere şi în două ţări: solist instrumentist şi organizator de evenimente muzicale. Este directorul muzical al Festivalului de la Dresda, dar şi al celui mai important festival german de muzică de cameră - cel de la Moritzburg. Trăieşte la Dresda şi la New York, iar în SUA dezvoltă o impresionantă carieră de solist, ceea ce se reflectă şi în colaborarea sa cu prestigioasa casă Sony BMG. Cele mai recente înregistrări ale violoncelistului pot fi ascultate în premieră la Radio România Muzical, în cadrul emisiunii „55 de minute cu violoncelistul Jan Vogler“, sîmbătă, 10 iulie, ora 16,05.  

Ce înseamnă Festivalul muzical de la Dresda? 

Dresda este un oraş muzical şi în acest oraş avem o viaţă muzicală activă pe perioada întregii stagiuni. Festivalul încearcă să fie cel mai important eveniment al stagiunii, să aducă aici cei mai importanţi artişti ai lumii de astăzi. Se adresează publicului care locuieşte în Dresda, care are şansa să audă mari muzicieni din afara graniţelor germane, dar în egală măsură, şi celor care vin special pentru festival la Dresda. 

M-am plimbat puţin prin Dresda, ca un turist obişnuit, şi am văzut aici ceva ce putem vedea şi la Bucureşti: clădirile vechi istorice, dar şi blocurile comuniste (acum reabilitate). Tema festivalului dvs. este Rusia. Cum priveşte publicul din Dresda o asemenea temă? Sînt suficienţi 20 de ani pentru a uita ce s-a întîmplat înainte de 1989?

Tocmai de aceea am ales tema „Rusia“. După 20 de ani, trebuie să fim gata să discutăm; e ca şi cum am merge la psiholog pentru a vorbi despre trecutul nostru. Avem acum şansa de a-i aduce pe martorii acelor timpuri comuniste, cum ar fi Mişa Maiski, care a fost închis din motive politice la Moscova. Pentru fiecare dintre noi, este o istorie personală, ca şi pentru mine, de altfel: am crescut în Berlinul de Est şi am cunoscut ce însemna prezenţa Fratelui mai mare, cum numeam atunci URSS, sînt sigur că la fel îi spuneaţi şi în România, cînd exista opoziţie faţă de deciziile care veneau de la Moscova. În acelaşi timp, sînt de acord cu Mişa Maiski că arta rusă este universală şi incredibil de bogată: a o ignora înseamnă a da uitării o parte foarte importantă a muzicii. Şi mi s-a părut mai important să aleg o asemenea temă, decît să vorbim doar despre reunificare. Reunificarea Germaniei este doar o mică parte dintr-un tablou mult mai mare – acela al comunismului dispărînd din Europa, mai precis din Europa de Est, în doar cîteva luni. Este o istorie dramatică, pe care o spunem privindu-ne propriile sentimente şi ascultîndu-i pe aceşti muzicieni: unii dintre ei afirmaţi după 1989 – aşa cum este Orchestra Naţională a Rusiei, condusă de Mihail Pletniov –, alţii, cu faimă istorică reafirmată în ultimii ani, aşa cum este Orchestra Teatrului Mariinski, dirijată de Valeri Gherghiev. Cred că, de fapt, spunem aici povestea unei Rusii în schimbare, şi aducem un mesaj de toleranţă şi de înţelegere. Putem să percepem că Rusia nu este ceva static, care a rămas aşa cum a fost, ci o ţară mereu în schimbare. 

Manfred Honeck îmi spunea că vă consideră unul dintre cei mai importanţi violoncelişti ai momentului. Ce credeţi dvs. despre Manfred Honeck şi Orchestra Simfonică din Pittsburgh? 

Am fost pur şi simplu uimit de calitatea acestei orchestre. Cred că sîntem norocoşi că putem avea aşa ceva în festivalul nostru, un moment de graţie al relaţiei dintre dirijor şi orchestră. Asta nu se întîmplă prea des: poţi să inviţi un dirijor faimos şi o orchestră mare, dar poate să iasă doar un concert bun şi atît. Ştiam că Manfred Honeck este un dirijor incredibil şi că orchestra din Pittsburgh este foarte bună, dar ceea ce am ascultat a fost mult mai mult, a fost încrederea totală dintre dirijor şi orchestra sa, ceea ce a creat un concert uimitor, un moment de vîrf al festivalului. 

Trecem de la discuţia despre o orchestră americană la subiectul „două vieţi într-una“: una la New York, alta la Dresda. Cum este să trăieşti astfel? 

Pentru mine, este natural, ca şi pentru alţi muzicieni care cîntă pe continente diferite. Eu nu apar foarte mult în Asia, ci în Europa şi America. America mi-a oferit multe şanse, este ţara care, ca şi în cazul lui Manfred Honeck, mi-a oferit poziţia actuală şi posibilitatea de a-şi pune în practică ideile. La fel a fost şi pentru mine: Filarmonica din New York, Orchestrele Simfonice din Chicago şi din Boston m-au invitat ca solist şi am văzut că americanii au încredere în mine, deşi eu sînt german şi nu-mi explic nici acum de ce m-au ales, dar ei mi-au oferit mai multe şanse chiar decît germanii înşişi. În Germania a trebuit să mă dezvolt foarte încet… În America a fost altceva. M-am mutat acolo pentru că am vrut să lucrez dincolo de spiritul vechii Germanii comuniste. A fost foarte important să simt cum funcţionează adevărata democraţie, soţiei mele îi place New York-ul, iar eu am început imediat să am angajamente, deci există o legătură strînsă emoţională între mine şi America. 

Cîntaţi muzică clasică, dar nu numai – şi tango, şi Jimi Hendrix. De ce faceţi asta? 

Cred că e o oarecare filozofie în spatele acestei alegeri. Jimi Hendrix era idolul meu în copilărie, îi aveam portretul în geaca de blugi… Redescoperindu-l pe Jimi Hendrix mai tîrziu, am înţeles de ce mă fascinase în adolescenţă, era foarte consecvent cu lupta lui pentru pace, un exemplu pentru orice fiinţă umană, indiferent că a crescut în democraţie sau în totalitarism, căci dacă pierzi frîiele în viaţă poţi avea probleme; poţi să ajuţi lumea în anumite situaţii, dar în altele, nu. Cred că Jimi Hendrix a pierdut această bătălie. Nu a putut să lupte cu războiul din Vietnam. Şi mă gîndesc şi la Şostakovici, cît de pacifist a fost, ce idei despre pace avea. În ceea ce-l priveşte pe Hendrix, am avut nişte sfătuitori din partea departamentului pop-rock din New York, de la nişte prieteni, am înţeles cum funcţionează muzica rock şi, în final, m-am ales cu ceva: în primul rînd cu stăpînirea ritmului – muzicienii de rock sînt foarte ritmici. În ceea ce priveşte tangoul, de fapt eu am învăţat să dansez tango şi am învăţat despre timpul cînd a apărut tangoul – toţi acei muncitori din Europa veniţi în Argentina cu promisiunea de slujbe şi prosperitate, dar confruntaţi cu realitatea: nu erau slujbe, erau şomeri! Şi ce-au făcut? Au creat tangoul! Cred că acestea sînt lecţii despre viaţă. Eu caut mereu surse care mă pot ajuta să privesc un tablou general al situaţiei. 

Şi de aceea aţi ales poate un gen muzical care nu este nici clasic, nici pop. Poate este cea mai bună modalitate de a atrage publicul tînăr… 

De fapt, distincţia între muzica clasică şi cea pop are o istorie foarte scurtă. Dacă vă uitaţi în urmă cu 80-100 de ani, în secolul al XIX-lea apropierea între muzica cultă şi cea a poporului era mult mai strînsă şi nu exclud posibilitatea ca, în viitor, muzica clasică, jazzul şi muzica agreată de mase să fie din nou una. Este o posibilitate. Cert este că acum fiecare tînăr muzician din New York – fie că vine din România, Rusia, sau oricare altă ţară est-europeană – ştie să cînte tango, puţin rock, puţin jazz. Este o nouă generaţie, care ştie să cînte însă şi în stilul autentic muzica lui Beethoven. 

Aţi amintit ceva despre muzicieni români. Poveştiţi-ne mai mult despre conexiunile dvs. cu România muzicală: compozitori şi interpreţi. 

Avem o academie pentru tineri muzicieni la Festivalul de la Moritzburg, al doilea festival de care mă ocup, şi primesc cereri şi din România, îi invit… Începînd de anul trecut avem în fiecare vară 45 de tineri muzicieni la această academie şi îmi este imposibil să reţin toate numele lor. Cred însă, aşa cum ştie toată lumea, că România este o ţară cu un puternic stil personal. Bineînţeles, privesc în urmă, spre Enescu, dar şi acum văd acest stil la interpreţii care vin din România. Cred că în ianuarie 2011 voi veni în România, să cînt cu Filarmonica George Enescu şi dirijorul Cristian Mandeal. 

Aţi cîntat vreodată o piesă de Enescu? 

Da, un cvintet cu pian, o piesă fabuloasă, foarte dificilă, a necesitat numeroase repetiţii. Cred că România este o ţară cu o puternică identitate şi sper că-şi va păstra pe viitor vocea distinctă. 

Spuneţi-mi acum ceva despre Festivalul de la Moritzburg. 

Este un copil pe care l-am hrănit chiar de la naştere, a fost un festival neconvenţional. Am vrut, eu şi mai mulţi muzicieni pe care i-am cunoscut în America, să ne strîngem pentru a cînta împreună muzică de cameră vara. Publicul a început să vină şi festivalul a tot crescut, iar în momentul de faţă este, cred, cel mai mare festival de muzică de cameră din Germania – referindu-mă aici la buget, la structura lui. Întotdeauna se vînd toate biletele, este în august şi oamenii vin din toată lumea. 

V-aş ruga să-mi descrieţi pe scurt ultimele dvs. apariţii discografice. Unele sînt legate de Festivalul de la Moritzburg. 

Am făcut un CD pentru aniversarea lui Mozart din 2006. Am înregistrat cîteva dintre cele mai importante lucrări de cameră mozartiene, inclusiv Divertismentul pentru trio de coarde. A fost o tortură pentru mine să fac acest disc pentru că am vrut să abordez modalităţi diferite de interpretare ale lui Mozart, am mers la extremele interpretării lui Mozart. Cred că e inevitabil ca, în prezent, dacă vrei să înregistrezi Mozart, să încerci să faci lucruri noi. 

Tangoul, alt proiect al Festivalului de la Moritzburg: am mers toţi şi am luat lecţii de tango înainte de a merge în studioul de înregistrare. Persoana-cheie din acest proiect a fost o tînără pianistă venezueleană, Vanessa Perez. Căutam de mult un pianist pentru acest proiect. Am găsit-o într-un studio de repetiţii din New York şi i-am zis: „Tu eşti pianista de care avem nevoie pentru acest proiect“. Violonistul Colin Jacobsen este de asemenea minunat, cîntă mult alături de Yo Yo Ma. Mai este aici şi Mira Wang, soţia mea. Avem pe CD şi un tango de Erwin Schulhoff, pentru că am vrut să arătăm conexiunile europene ale lui Astor Piazzolla. Acesta este un proiect cu o tînără orchestră din New York: The Knights. Am vrut să-i aducem pe Jimi Hendrix şi Şostakovici împreună şi am înregistrat live într-un club de noapte din New York, „Le Poisson Rouge“, un club în care a cîntat însuşi Jimi Hendrix. Este o combinaţie între spiritul rus şi ritmul de rock. Grupul este absolut minunat – este vorba de o înregistrare live, făcută într-un loc unde aproape nu era aer de respirat, pentru că oprisem toată instalaţia de ventilaţie ca să nu facă zgomot, şi transpiram de parcă eram în Sahara. Am cîntat cu un tînăr pianist german, de mare talent, Martin Stadtfeld. El îmi aminteşte prin tuşeul lui de tradiţia lui Dinu Lipatti sau Glenn Gould – un tuşeu blînd, şi cu o incredibilă ureche polifonică. Am vrut să facem un CD cu celebrele lucrări pentru viola da gamba, în versiune pentru violoncel şi pian. Am cîntat în concert împreună de 20-30 de ori. 

La acest CD sînt mai curînd un mentor. Am vrut să dau orchestrei The Knights din New York, pe care o apreciez foarte mult, şansa de a înregistra acest CD. Eu cînt doar piesa Pădurea liniştită de Dvorak, restul este cîntat doar de The Knights, dar cred că ei au pe acest CD cea mai spectaculoasă versiune care există pe piaţă a piesei Întrebare fără răspuns de Charles Ives. Voi face un turneu în Germania cu această orchestră şi cred că vor deveni faimoşi, pentru că au acel ceva autentic şi simţul diversităţii stilistice, mult talent.    

Interviu realizat de Cristina Comandaşu, redactor-şef adjunct la Radio România Muzical, cu ocazia participării sale la Dresdnermusikfestspiele – Festivalul de muzică de la Dresda, unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din Germania. Sîmbătă, 10 iulie, şi duminică, 11 iulie, la ora 16,05, Radio România Muzical va transmite selecţiuni din concertele susţinute la Dresda de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck, solist Jan Vogler, şi de Orchestra Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, dirijată de Valeri Gherghiev, solist Denis Matsuev. Informaţii suplimentare la Radio România Muzical.

Citiţi şi "Să fii conectat la o experienţă pe care nu o poţi descrie...".